Capcana Facebook pentru consumatorii de content

Tot ce scriu în continuare vine exclusiv din experiența mea personală cu un produs pe care l-am construit online. Nu sunt și nu vreau să pozez în expert pe social media, online sau prostie omenească, dar am câteva chestii de zis despre capcana Facebook. Pornesc de la articolul lui Vali Petcu despre prezența online a entităților (companii, trupe, firme, localuri) la început de 2018, în care e o frază cheie:

Cea mai mare greșeală pe care au făcut-o toți în ultimii ani a fost să lase totul baltă ca să facă Facebook.

Acum un an și ceva încă mai aveam energia să conduc o comunitate online de câteva sute de oameni și îmi păsa de părerea lor. E vorba de grupul Premier League România, pe care l-am pornit în 2015 și pe care l-am crescut mai bine de doi ani, alături de prieteni vechi și noi, pasionați de fotbalul englez. Din dezbaterile nucleului inițial de oameni echilibrați, s-a născut site-ul în care am investit aproape fiecare secundă pe care mi-am permis-o în ultimul an: Tackle.ro*.

Eram oleacă naiv acum un an și ceva, dar în naivitatea mea am avut o idee bună: am sondat opinia maselor pentru a afla cum pot să îmbunătățesc conținutul de pe site, că doar n-am muncit niște ani în CSI** degeaba… A fost un simplu chestionar de 10 întrebări (cu variante predefinite de răspuns și vreo două cu free text pentru creativi), distribuit pe un grup de Facebook.

46 de oameni mi-au răspuns, cu toții sub anonimat, c-așa am setat regulile, în condițiile în care eu mă așteptam la mai puțin de 15. A fost primul semn că fac ce trebuie și din chestionare am tras niște concluzii mișto, care m-au ajutat să construiesc mai departe, dar am și învățat ceva despre românul care consumă content pe internet.

Mai e nevoie de site-uri web?

Una dintre întrebări era: cât de des intri pe Tackle.ro? Variante: de mai multe ori pe zi, o dată pe zi, o dată pe săptămână, când îmi apare o postare pe Facebook (ceva de genul). Un flăcău a răspuns exact așa:

Deloc. Nu e nevoie de site-uri web cand exista fb.

M-am revoltat când am citit răspunsul ăsta, dar am trecut mai departe și am crescut site-ul.

Sursa: Unsplash.com

<rant> Cum dracu’ să nu fie nevoie de site-uri și să-mi las eu cel mai bun produs, cel pe care-l muncesc ore întregi (uneori chiar unic pe nișa mea) pradă unui robot care nu face altceva decât să împrăștie aleator munca mea unor omuleți? Azi pot exista pe Facebook, mâine pot da o muie pesedeului și dispar 30 de zile sau, cu oleacă de strădanie din partea hoardei roșii, definitiv. Dispare profilul meu personal, dispar paginile, nimeni nu e vinovat, tot ce am construit dispare și iată cum am muncit degeaba niște nopți și cum sunt mai prost decât oaia lui daea. Cât de tâmpit să fiu să fac așa ceva? Și nu cumva băiatul care n-avea nevoie de site-uri era mai naiv decât mine? </rant>

Capcana Facebook e una dublă

  1. Pentru publisherii mici, cum suntem noi la Tackle.ro, 95% din trafic vine de la nea Mark. Nu vorbesc despre publisheri mai mari, dar nu văd cum ar putea supraviețui fără Facebook nici ei, chit că plătesc să-și împingă mesajele prin sponsored. Dar asta se întâmplă pentru că…
  2. …Facebook are aproape toată atenția noastră, iar consumatorul se tâmpește pe zi ce trece. Dacă eu și Tackle.ro dispărem azi, “vidul” se umple instant cu yet-another-content-machine, calitatea e complet irelevantă. Nea Caisă care vrea fotbal, va primi fotbal și va rămâne la fel de fidel feed-ului aparent aleator.

Încă mă fascinează să văd că omul e în stare să citească un articol (chit că se leagă de un detaliu când te scuipă, măcar știi că mesajul a ajuns la el), dar nu e capabil să înțeleagă cine l-a scris, deși toate-s semnate cu nume și prenume. Dacă eu postez, musai eu am scris (nu?!), chestie care mă împinge să-mi construiesc un brand personal postând numai articole din The New Yorker și These Football Times.

Încă mă enervez când mă acuză cineva că traduc articole, evident fără vreo probă. Evident că n-am făcut asta niciodată, dar practica e atât de răspândită în bloggerimea românească de fotbal, încât oamenii vin setați și însetați de sânge.

Încă mai cred că noi, cei care băgăm paragrafe și video și audio și grafică pe internet putem educa publicul. Facebook e un canal de distribuție și nimic mai mult, chiar dacă a construit o capcană perfectă. Consumatorul face exact ce-i spune denumirea: consumă. Bagi rahat în el, rahat va scoate pe ochi când comentează și va fi veșnic flămând. Omul flămând nu cumpăra altceva decât furajele de care creierul lui crede că are nevoie. Iar asta va fi în vecii vecilor.

Sursa: https://twitter.com/WOWPicsOfLife

Dar dacă-i oferi un loc în care să poată citi mai mult decât o informație tradusă și fără context, dacă-i pui în fața ochilor un text cu substanță, analiză, insight, un comentariu trecut printr-un filtru mental, nu printr-un ciur SEO? Dacă-l ajuți să facă el însuși niște conexiuni? Dacă-i spui o poveste care-l trimite, preț de două minute doar, în anii dulci ai tinereții sau în copilărie? Dacă-l ajuți să se bucure câteva clipe de ceva mai mare decât el? Oare nu cumva consumatorul devine oleacă mai pretențios cu fiecare vizită la tine pe site și va face vânt, treptat, spamerilor? Nu cumva te va căuta el, din nou, în locul unde conținutul rămâne mereu ușor de găsit? Adică pe site.

Un client căruia îi vinzi o dată, dar nu-ți mai deschide ușa a doua oară, e un client prea puțin valoros și nu merită să cheltui efort pentru el. În cazul meu, ușa e tab-ul de browser, iar clientul meu e cel care citește, moneda fiind atenția lui. Da, atenția, adică fix ce a arestat Facebook.

Ce fac eu în lupta cu balaurul?

Aș vrea să am o soluție mișto de genul “o uzi și înflorește”, dar n-am. Fac newsletter, recomand tot ce e bun în nișa mea pentru că nu concurez cu nimeni, dacă suntem sănătoși dăm drumul și la un podcast în curând, optimizez pentru search atât cât pot fără a sacrifica textele și, cel mai important, îmi păstrez pe site conținutul cel mai bun (ever-green is the new gold). Pe Facebook învăț regulile și joc cu ele pentru a-mi aduce oamenii pe site și a-i face să recunoască brandul meu ca pe acel loc unde li s-a servit o friptură de vită la masă, nu balegă aromată de vacă.

Da, știu, încă-s oleacă naiv, dar dorm bine noaptea și dau în taste cu aceeași plăcere a doua zi.

* Cred că n-am scris niciodată asta aici, dar de ceva vreme scriu, aproape zilnic, despre fotbal, pe Tackle.ro. Zic aproape zilnic pentru că dacă nu scriu, cel mai probabil editez textele altora sau mă documentez ca să scriu. O să mai bag o bucată despre tecăl zilele astea.

** CSI = Continual Service Improvement, o metodă simplă de creștere a maturității unui proces/serviciu de IT. Sechele profesionale.

O idee pentru weekend cu copiii: Bucharest Science Festival 2017

Prietenii de la Asociația Secular-Umanistă din România, alături de Planeta științei, continuă să facă mici minuni în întunericul dens care s-a lăsat peste țara asta. Una dintre ele, aflată deja la a cincea ediție, Bucharest Science Festival 2017.

Pentru că festivalul e deja în desfășurare și eu m-am trezit suficient de târziu cât să pierd dezbaterea despre exploratorii din literatura SF, vreau să vă recomand vouă câteva dintre evenimentele mișto de la BSF, de sâmbătă și duminică: 3 pentru copii și 3 pentru adulți.

Evenimente la Bucharest Science Festival pentru copii

  1. Atelierele micilor chimiști (3 sesiuni, de la 10:00, 11:15 și 12:30, pe Polizu 1-7, în sediul Facultății de Chimie din UPB).
  2. O oportunitate de a construi cu piese LEGO modele speciale Liftul – masa, gravitația, Albert Einstein, Isaac Newton (sâmbătă, 10-11:15) și Marele Canion – legea inerției (sâmbătă, 10-11:15), ambele pe Făinari 45A, la club IGLOO.
  3. Descoperă lumea liliecilor (19:00, la Antipa).

Evenimente la Bucharest Science Festival pentru oameni mari sau chiar adulți

  1. Tehnici de baza de prim ajutor în Caravana “Fii pregătit” (sâmbătă, 13:00-18:00, Librăria Humanitas Cișmigiu și duminică de la 12 la 18, la Muzeul de Geologie, pe Kiseleff 2), cu participarea SMURD și ISU București).
  2. O dezbatere despre profilul psihologic al românilor (sâmbătă, 17:00, Librăria Humanistas Cișmigiu, însuși Daniel David și Corina Negrea de la Radio România Cultural).
  3. Urzeala vaccinurilor: războaiele imunității în România de azi (duminică, 17-19, la Humanitas Kretzulescu, pe Calea Victoriei 45-47).

Găsiți aici programul complet al festivalului. Întrebați-mă orice, vă răspund sau vă pun în legătură cu organizatorii. Da, am genul ăsta de influență…

Mergeți la BSF 2017, oameni buni!

Bucharest Science Festival 2017 există pentru că AgroBiotechRom, BCR, BASF, Clico.ro, System Plus,Institutul Francez din România și Institutul Polonez sponsorizează acest proiect. Rogalski Damaskin este partenerul de comunicare, iar branding-ul e făcut de Funvertising.

PS: Ca de obicei, vin târziu cu informația asta, dar sper că nu prea târziu și mai e cineva prin București să se bucure de minunea BSF 2017.

Dacă vă place ce scriu, vă mulțumesc. Blogul are o pagină de Facebook, unde vă puteți exprima aprecierea în mod democratic, chiar și mai mulți deodată. Mă puteți urmări și pe Twitter, unde dau adesea ora exactă în domenii de activitate pe care nu le cunosc.

Cum procedăm cu rațiunea?

Adevărul e că fără extraodinar de multă prostie n-am fi fost aici, noi, ca neam. Cuvântul “prostie” nu-mi place și de obicei îl maschez sub termeni gen “ignoranță”, “lipsă de educație” sau “manipulare”, dar cum altfel să descrii mai bine renunțarea la rațiune pe care o demonstrează românii cu fiecare ocazie care li se oferă?

Nu suntem educați să gândim. Întregul nostru sistem de învățământ e bazat pe memorare și recompensează indivizii care se conformează, fără nicio apăsare despre ce va urma după interminabilii ani de școală. Chiar acum câteva săptămâni, un rector de universitate de stat explica relaxat cum sistemul universitar românesc nu are ca scop pregătirea forței de muncă, fiind chiar convins că e normal să fie așa. Prostia e o creație a sistemului, să nu vă îndoiți de asta, românii nu au nimic în minus sau în plus, genetic vorbind, față de alte popoare.

Aș vrea să vă informez acum că am o soluție, dar nu am decât un capăt firav de ață, o recomandare. Probabil că rațiunea unei națiuni se poate reconstrui în câteva generații, dar de undeva trebuie să începi. Cum ar fi să începem cu o carte dedicată gândirii raționale?

Epoca rațiunii e cartea despre care vorbesc. Scrisă de Thomas Paine, unul dintre fondatorii Statelor Unite, alături de Washington, Franklin și Jefferson, cartea reprezintă un îndemn la reflecție, la filtrarea lumii cu propria minte, la refuzul dogmelor religioase (fără a blama spiritualitatea, ci doar ideea de religie organizată).

Doar două idei las aici și un link unde puteți găsi mai multe citate din Epoca rațiunii, de Thomas Paine:

  1. “Mintea îmi este propria biserică.”
  2. “Fie că dormim sau suntem treji, uriașele mecanisme ale universului funcționează.”

Cartea asta nu a fost, până acum, tradusă în limba română, dar azi există public pentru ea și editura Herald poate scoate un tiraj limitat, dacă o finanțare corespunzătoare ar acoperi o parte din costuri. Colegii mei de la Asociația Secular-Umanistă din România sprijină apariția acestui volum printr-o campanie de crowd-funding.

E nevoie de 1600 de Euro pentru a publica această carte, mai sunt 6 zile și puțin peste 300 de Euro de strâns. Vestea bună este că un exemplar din Epoca rațiunii costă 15 Euro sau 68 de lei și, cu o pre-comandă aici, asigurați finanțarea necesară pentru ca editura Herald să scoată un prim tiraj. Click aici și explorați care-s celelalte opțiuni. Despre o altă carte finanțată prin crowd-funding, tot pe WeAreHere, am scris aici.

În lumina nopților de proteste din februarie, închei acest apel cu un slogan:

Gata cu noaptea națiunii, sus cu Epoca rațiunii!

Promit că e mai bună cartea decât rimele mele.

Dacă vă place ce scriu, vă mulțumesc. Blogul are o pagină de Facebook, unde vă puteți exprima aprecierea în mod democratic, chiar și mai mulți deodată. Mă puteți urmări și pe Twitter, unde dau adesea ora exactă în domenii de activitate pe care nu le cunosc.

Aș plăti pentru aplicația Biziday

Dacă ai un cont de Facebook e aproape imposibil să nu fi aflat că vineri seara, aplicația Biziday a trimis tuturor utilizatorilor săi vreo 10 notificări prin care anunța un cutremur de 10 grade care tocmai s-ar fi produs în Vrancea și-i sfătuia să se adăpostească sub o grindă, cu familia.

Alerta a fost falsă, n-a fost niciun cutremur de acest gen, altfel n-aș mai fi scris aceste rânduri, fiind fie foarte mort, fie un sinistrat norocos, dar fără Internet. Am reacționat spunându-i partenerei mele că s-ar putea să urmeze un cutremur mare, dar că e ceva dubios cu notificarea. După următoarele 8-9 repetări ale notificări m-am liniștit complet și am început să citesc reacțiile oamenilor de pe Facebook și Twitter: câteva reacții similare cu a mea, multe mișto-uri (meritate), câteva apostrofări corecte și extraordinar de multe prostii debitate de utilizatorii acestei aplicații GRATUITE.

Mai degrabă mi se pare că oamenii au fost enervați de reacția lui Moise Guran, jurnalistul-antreprenor care a început acest business toamna trecută. El e imaginea Biziday, fără el aplicația probabil ar fi sărit, cu greu, de 1000 de utilizatori. El a scris întâi că alerta e falsă și că probabil e un hack, apoi că investighează, apoi că nu e hack, dar nici de la ei nu e. N-a ajutat deloc crizei provocate de notificările fantomă.

De ce folosesc Biziday

Internetul învârte mult prea mult gunoi. Informații false, click-bait și manipulare comandată politic. Eu vreau informație curată. Biziday îmi livrează asta.

Utilizarea unei astfel de aplicații aprinde o dilemă first-world: pasez cumva responsabilitatea de a mă informa către o corporație (sau SRL în cazul Biziday)? Nu există răspuns corect, ci doar variații ale echilibrului fiecărui individ. Mix-ul meu de informații e Twitter (Reuters, AP, New York Times, The Atlantic, The Guardian și mulți jurnaliști de sport) + Biziday + HotNews + Facebook (unde urmăresc puțini oameni, majoritatea jurnaliști).

De ce alerte de cutremur într-o aplicație de știri? Probabil că Moise Guran, a vrut să muște din piață cât mai mult posibil încă din prima zi, activând frica firească a oamenilor de dezastre naturale. Aseară s-a anunțat că aplicația nu va mai oferi alertele de cutremur. Rateul râmâne.

Da, mă intereseză de ce a trimis aplicația acele alerte, dar nu pentru alertele de cutremur am instalat Biziday.

Da, cred că Moise Guran s-a bâlbâit în minutele imediat următoare incidentului, condus de panica unui rateu major a încercat să se disculpe, în loc să spună doar: “alerta a fost falsă, nu e niciun cutremur, investigăm acum, ne cerem scuze”.

Da, cred că discuția uriașă online stârnită de rateul Biziday validează conceptul produsului (nu știu dacă și business-ul, habar n-am cum au de gând să facă bani). Dacă aș fi Moise Guran în clipa asta, aș avea vânt din spate să construiesc mai departe pentru că ideea merge în piața românească.

Cum ar fi Biziday pe bani?

Aș plăti pentru aplicația Biziday, pentru că serviciul de triere a știrilor e unul de care am nevoie. Câteva funcționalități care ar face Biziday să fie mai utilă pentru mine:

  1. Orice știre ar trebui să aibă cel puțin 3 surse. Înțeleg nevoia de viteză, dar dacă tot verifică oamenii știrea, de ce n-aș primi eu, utilizatorul, alte link-uri cu aceeași știre sau 3 vorbe despre modul în care a fost verificată (chiar și la 15-20 de minute după breaking news)? Vreau să văd cum comentează mai multe trusturi de media o informație, vreau să știu cine n-o menționează deloc.
  2. Un plugin sau o extensie de browser unde să-mi livreze informația cât sunt cu ochii în monitor. The Guardian are așa ceva, Orange România la fel (m-au asaltat cu notificări o vreme).
  3. Un “spărgător de bulă”. Dă-mi o știre curată, dintr-o sursă independentă (ideal, greu de făcut mereu) și arată-mi cum o interpretează presa de partid. Vine un material Pressone? Hai să vedem și ce zice România TV despre același subiect. Apare o investigație Rise Project? Hai să aflăm și ce zice Evenimentul Zilei. De ce ar fi util? Pentru că eu mă informez exclusiv online, dar 87% dintre români își iau deciziile de vot de la televizor (asta era situația în Decembrie 2016).

Cât aș plăti pentru Biziday? 3 Euro în forma actuală, 5 cu primele două îmbunătățiri din lista de mai sus, poate maxim 10 dacă aplicația ar reuși să mă facă să renunț la Facebook (care e o ghenă pe care niciun Report Fake News nu o va curăța) și la Hotnews. Nu știu exact cum ar putea ajunge acolo.

Altfel, e mișto că avem toți dreptul să fim indignați la orice, asta înseamnă că încă trăim în democrație. Eu cred că nu mai durează mult asta și mă îngrozește gândul, tocmai de aceea sunt pregătit să susțin financiar eforturile independente de a ține măcar un bec aprins pe-aici.

 

Să fii român

De mai bine de 3 ani am acest articol în drafts și, înainte de fiecare 1 Decembrie, când încep să-l rescriu pentru a-l publica, realizez că viziunea mea s-a schimbat atât de mult încât aproape nimic nu mai e la fel ca în anul anterior.

O căutare a identității naționale

La începutul anului am avut următoarea conversație cu un funcționar ANAF:

Nenea de la ANAF: Domle, dumneata ești evazionist?

Eu, pus brusc în defensivă de acuzația neașteptată: Nu sunt evazionist. Cum să fiu evazionst dacă sunt aici? Vin evazioniștii la ANAF să plătească niște taxe legale și să ceară lămuriri?

Nenea de la ANAF: Ah, atunci e altceva. Dacă nu ești evazionist, înseamnă că ești prost. Evazioniștii sunt băieți deștepți.

Mi-am înfrânat impulsul de a-l sugruma pe om și am râs. De nervi, de absurdul situației. Fără ca anecdota asta să fi avut vreun alt impact asupra activităților mele, scena m-a bântuit multe luni, pentru că puneam acum o față pe eternul român rău-intenționat, care ar face orice să nu miște un deget vreodată pentru a rezolva o problemă. În timp însă, am procesat altfel întâmplarea.

Acel om se afla în biroul lui murdar, într-un demisol umed, unde zilnic vin să-l chestioneze clienți care și-ar fi tăiat o mână numai să nu fie acolo. La el, interfața hidrei cu cetățeanul, vin doar oameni care au probleme, de cele mai multe ori urlând, probabil. Am lucrat 6 luni în call-center și știu ce înseamnă să ai parte de oameni furioși non-stop, am plecat de acolo fără vreo altă direcție pentru că mă temeam că voi înnebuni. Așa-zisul umor al funcționarului era singura lui armă împotriva nebuniei. Omul era un produs al sistemului, prea slab ca să “lupte” făcându-și treaba mai bine înainte să i-o ceară explicit șeful.

Brandul de țară al României e un om aplecat să urle la un ghișeu.

Facem parte, cu toții, dintr-un popor de victime. Din masa asta mare de oameni dereglați de sistem, unii aleg să se alăture sistemului, alții încearcă să-l schimbe din exterior, alții au vieți prea grele pentru a le mai păsa, alții se feresc să interacționeze cu monstrul, alții aleg să plece, pur și simplu, spre alte zări. Românii lui 2016 sunt rezultatele anilor de comunism, al lipsei unei educații civice și a inhibării spiritului antreprenorial prin birocrație. Ce puteau să lase în urmă generații întregi de turnători și turnați, de agricultori mutați cu forța în uzine, de copii educați doar pentru supraviețuire, nu și pentru viată? Deci, cine suntem noi? Suntem români, e complicat de trasat o identitate a acetui popor în niște cuvinte pe un blog.

Ce înseamnă, pentru mine, să fiu român, în 2016?

Nu mi-e deloc ușor să fiu român. Trăiesc într-o țară guvernată de infractori neprinși sau chiar condamnați penal, pe care vecinii și amicii mei îi tot votează, deja de 26 de ani. Mă tem să calc într-un spital de stat și n-am mai făcut-o de vreo 7 ani. Nici nu mi-am pus problema să-mi dau copilul la o grădiniță de stat. Îmi vine să urlu de fiecare dată când trebuie să interacționez cu statul român. Aleg să folosesc un serviciu de transport nereglementat legal pentru că cel legal îmi pune sănătatea în pericol. Nu-mi vizitez părinții care trăiesc la doar 350 de kilometri distanță pentru că e absurd să petrec o zi pe drum până acolo. Media românească tradițională a devenit complet irelevantă pentru mine, nu are absolut nimic să-mi ofere.

Pe de altă parte, redescoper plăcerea de a evada din oraș la mare sau la munte, ambele aflate cam la 3 ore distanță. Știu că locul meu de muncă, bine plătit, care mă ține cu mâinile pe tastatură într-un birou curat, se datorează faptului că suntem suficient de competititvi în raport calitate/pret, comparativ cu vesticii europeni (iar indianul din New Dehli se gândește la fel, comparându-se cu mine). Am ieșit în stradă după Colectiv și am produs o mică deviație a istoriei acestei țări, oferindu-ne tuturor o pauză de la guvernările infractorilor.

Societatea românească discută astăzi, mai mult decât oricând, o grămadă de chestii, de la drepturile comunității LGBT la serviciile de taximetrie, pentru ca trăiesc într-o țară vie, în mijlocul unui popor care învață, care-și caută identitatea încă pierdută prin arhivele Securității sau prin vreun birou cu ghișeu opac. Era posibilă dezbaterea publică acum 20 de ani? Dar acum 15? Evoluția e peste tot în jurul nostru.

Să fii român, în 2016, nu înseamnă absolut nimic special. România e o geografie (foarte faină, ce-i drept), niște geopolitică, un amestec de sânge din Carpați, Balcani și Urali, o moștenire morală grea. Identităti similare pot trasa croații, nemții, ugandezii, nord-coreenii și orice alt grup care mai trăiește pe Terra zilele astea.

Patriotismul  la zi

Mi-am pierdut avântul patriotic din adolescență, când nu credeam că Vadim era nebun. Azi știu că mândria natională e e doar o formă de a ascunde propriile lipsuri prin aderarea la o idee pe care nimeni nu are tupeu s-o atace. Patriotismul, care zilele astea îl vedem pervertit în naționalism, e o soluție ușoară când îți cauți propria identitate. Cred că oamenii din generația mea nu au cum să-și iubească necondiționat România și nici eu n-o fac, dar cred că încep să înțeleg de ce suntem aici și asta înseamnă că mă împac cu țara mea.

Nu mă mândresc cu statutul de român pur si simplu, dar mă mândresc cu realizările mele în România, cu realizările fiecărui membru al familiei mele, cu proiectele, afacerile și cauzele pentru care trudesc prietenii mei români aici și oriunde prin lume. Cea mai bună carte de vizită e munca. Suntem aici pentru că vrem să fim parte din reinventarea acestei țări, care acuși face 100 de ani. Văd peste tot în jur muguri ai speranței că țara asta va mai exista și peste 100 de ani și va arăta altfel atunci.

România e o nebunie încă în curs de apariție. Uneori e faină, alteori mă scoate din minți, dar apoi îmi amintesc că sunt doar 26 de ani de când am pivotat și, în istoria unui popor, asta e doar o clipă. În loc de tradiționalele platitudini, un sincer: spor la treabă tuturor românilor!

PS: Dacă vreți să vă faceți un cadou fain de ziua României, mergeți să votați pe 11 Decembrie și nu mai reîncălziți ciorba mafiei.

Dacă vă place ce, cum sau de ce scriu, vă mulțumesc. Blogul are o pagină de Facebook, unde vă puteți exprima aprecierea în mod democratic, chiar și mai mulți deodată. Mă puteți urmări și pe Twitter, unde dau adesea ora exactă în domenii de activitate pe care nu le cunosc.