Gustul înfrângerii
Fotbalul de calitate mă face să ticăi într-un ritm pe care nu mi-l pot explica.
Sezonul de Premier League a început pentru Diavoli cu o victorie anormală, un 8-2 cu un Arsenal împrăștiat și bleg. A urmat înfrângerea brutală cu 1-6 în fața rivalei City, chiar pe Old Trafford. Au mers cap la cap până în Ianuarie. A urmat o serie excelentă a Diavolilor și căderea în abis a Cetățenilor, United părea că a tranșat de la distanță duelul de titlu. Caruselul nebun a continuat să se învârtă și la începutul ultimei etape marele rivale erau la egalitate, Cetățenii fiind în avantaj la golaveraj.
Nu credeam că Manchester City se poate împiedica acasă de QPR în ultima etapă, la fel cum nu credeam că United va pierde puncte la Sunderland, așa că începutul m-a găsit relaxat în fotoliu.
Citeste mai departe »
Privilegii
Tulburătoare veste că încă exist undeva pe fața acestui pământ nu trebuie să vă sperie. Înserarea e bântuită de oameni ca mine, pseudo-strigoi abrutizați de principii deșarte, fantome blânde și amabile cu oamenii buni. N-aveți frică, nu sunt aici să rămân.
Am lipsit mult și o să mai lipsesc. Mi-am lipsit mult și acum știu că furtuna nu e nici pe aproape să se fi încheiat. Descopăr energii nebănuite în mine și în vremurile astea urâte înțeleg ce înseamnă privilegiul unui tânăr vlăstar de a crește zi după zi spre soare. Abstractă analogie…
A avea răgazul să-ți asculți propriile bătăi ale inimii, să-ți simți propriile gânduri care adie, acestea sunt privilegii pe care puțini le au. În lipsa propriei naturi, simt că într-un fel am fost norocos cândva. Acum rezist crizei de oxigen în brațele unui alt fel de noroc, poate cel mai mare sortit omului mic.
Dacă o să revin vreodată să fim cu toții o gașcă aerisită la mansardă nu știu. Dar sigur nu dispar de tot, e privilegiul strigoilor blânzi.
Street Photography @ Street Delivery
În ultimele săptămâni am avut ocazia să ies aproape zilnic din zona mea de confort. Am călătorit în câteva orașe, am văzut câteva locuri noi și am întâlnit oameni care în viața de zi cu zi sunt doar cifre și litere pe un monitor pentru mine. Pot spune că am redescoperit ce înseamnă rutina, tocmai ieșind din cercul ei, și am înțeles că omul renaște cu fiecare pas nou făcut pe o stradă nouă și necunoscută.
În București există o stradă pe care oamenii o răpesc traficului și o dăruiesc artei urbane în fiecare an. Street Delivery pe Arthur Verona e o victorie a culorilor în față betoanelor, un triumf al curiozității în fața ignoranței și un prilej de a regăsi plăcerea plimbării pe o stradă care nu seamănă cu nicio alta. Vara trecută, pe strada asta, un fotograf nu a putut rămâne simplu privitor la spectacolul vieții. Din pasiunea lui și din zbenguială Street Delivery a ieșit o expoziție de fotografie care are vernisajul chiar azi.
Daniel e colegul meu de uzină, un prototip al artistului amator modern care investește mult în pasiunea lui și merită o șansă. Poate Street Photography @ Street Delivery e momentul lui. Zic să ne vedem la Cărturești, pe Arthur Verona 13-15, în seara asta pe la 7 jumate și să-l judecăm cu ochii noștri.
Omul negru şi timpul schimbării
Timpul e forţa fundamentală a Universului. E cel mai de preţ cadou pe care omenirea l-a primit vreodată – făureşte istoria, vindecă suferinţa, zdobeste orice barieră şi defineşte adevăratele valori cu sau fără viaţă. Dar timpul este şi implacabil. Filosoful, teologul şi fizicianul au încercat să-i găsească un început şi un sfârşit, dar au rămas fiecare cu o clipă de veneraţie a acelui ceva care e dincolo de puterea noastră de înţelegere. Omul nu poate mai mult.
Fiecare dintre noi păstrează cu sine o sumă de clipe, un album de instantanee sau de animaţii aproape vii pe care le numim amintiri. Uneori ne rătăcim printre ele accidental, alteori cotrobăim cu bună ştiinţă prin cotloanele memoriei. Facem asta pentru că trăim cu senzaţia că trecutul ascunde răspunsurile corecte la întrebările prezentului şi că acolo s-ar putea găsi formula ce elimină hazardul din ecuaţia amintirilor viitoare. Voi fi mai deştept data viitoare! Nu mai pierd nicio ocazie, m-am învăţat minte! Aşa ne minţim, toropiti de fermecătoarea naivitate care ne ţine pe linia de plutire zi după zi.
Citeste mai departe »
Lupul de stepă
Diavolul este spiritul, iar noi suntem nefericitele sale odrasle.
O carte cum e Lupul de stepă poate să aibă un singur efect asupra mea: paralizia corpului şi combustia spontană a minţii rămase de veghe într-o duminică leneşă. Am citit romanul în câteva ore, aproape fără să mă mişc, fără să simt altceva decât că am în faţă propriile gânduri tipărite într-o carte publicată pentru prima oară acum 80 de ani de un Hermann Hesse pe care-l cunoşteam de o viaţă.
Povestea lui Harry Haller pare simplă. Un nebun blând se zbate să rămână nedomesticit de convenţionalismul lumii noastre, chiar în pragul bătrâneţii timpurii. Nu se regăseşte în mijlocul unei lumi superficiale, înclinată spre distracţie şi distrugere, o lume în care un intelectual nu se poate îndrepta decât spre pahar pentru a trece de serile de însingurare, bântuite de un singur gând… fatal
Citeste mai departe »
Un veac de singurătate
Îmi place să călătoresc prin ochii minţii în ţinuturi unde trupul nu poate ajunge cu aceeaşi uşurinţă precum gândul. Pentru asta mă folosesc de cărţi. Am răscolit cam toată Europa şi m-am îndrăgostit iremediabil de Rusia, i-am descoperit pe americani şi a lor literatură cosmopolită, am ajuns până în Africa de Sud şi Japonia în plimbările mele, dar de America Latină nu m-am apropiat decât prin Jesus Diaz şi al său roman Cele patru fugi ale lui Manuel. Venise vremea să-l întâlnesc pe Gabriel Garcia Marquez.
Am incept să citesc Un veac de singurătate cu o oarecare reticenţă, derivată probabil de aerul mistic pe care cartea asta îl avea în imaginaţia mea. Nu mi-a plăcut la început.
Citeste mai departe »
Avalanşa frustrării
Dragă cititorule, am o vorbă tare importantă cu dumneata.
Ţi s-a întâmplat vreodată să fii scos din minţi de un om oarecare? Mă refer la un om mărunt, care valorează fix cât un fir de păr într-o frizerie, unul care nu merită nici să te încrunti, darmite să-ţi clocoteşti sângele în vene. Dacă nu ai încercat sentimentul… eşti un norocos, cititorule.
Eu unul, înveterat sclav al unui temperament vulcanic, mă întâlnesc mai des decât ar trebui cu perdeaua furiei care mă învăluie cât ai zice “prost”. Îmi recapăt echilibrul destul de repede şi încordarea nervilor dispare, dar în urmă rămâne o ceaţă subţire pe care o simt abia la sfârşitul zilei. La mine frustrarea se manifestă prin oboseală, o uzură intelectuală pe care o cunosc atât de bine încât a devenit o a doua natură.
Citeste mai departe »
O fantasmă a perfecţiunii–Lolita
Lolita lui Vladimir Nabokov era de multă vreme pe lista mea de lecturi şi de câteva luni prindea praf în bibliotecă, când într-un final i-a venit rândul să se dezvăluie sub cei patru ochi din dotarea cititorului însetat de cuvinte. Subiectul relaţiei imorale dintre un bărbat matur şi o fată în pragul adolescenţei nu-mi era străin, cartea fiind un clasic al secolului XX, ce a introdus în vocabularul modern numele Lolita ca arhetip al nimfetei, dar ce comoară literară se ascundea în spatele titlului faimos nu am avut nici cea mai vagă idee.
Îmi place să mă văd ca un cititor ordonat şi oarecum meticulos. Pe lângă notiţele pe care le iau de câţiva ani din cărţile pe care le consum, studiez puţin autorul înainte de a începe să-l citesc (Wikipedia mă ajută mereu să încep a-mi forma o idee) şi rareori purced la lectură fără să ştiu subiectul măcar arhivat într-o frază. Cumpărasem recent Lolita, în ediţia din 2008 scoasă de Polirom şi eram gata de buchisit când am avut o revelaţie: rusul Nabokov şi-a scris capodopera în engleză, în cei 20 de ani în care a creat şi a predat literatură în Statele Unite. Am pus mâna pe Kindle şi m-am cufundat în lectura Lolitei în cuvintele exacte ale lui Nabokov. A fost o minunată revelaţie!
Citeste mai departe »
Undeva departe
Am lipsit o vreme. A fost rău, dar a fost şi bine.
Binele arată cam aşa.
Sunt mult idei care gravitează în mintea mea acum, când m-am deconectat câteva zile de la propria mea viaţă. Filtrez, redactez şi postez cât de curând.
Când fizica loveşte
Am studiat fizică timp de 12 ani, din clasa a VI-a până la sfârşitul coşmarului politehnist autoindus. Poate “studiat” e prea mult spus, cert e că m-am întâlnit adesea în anii de şcoală cu ştiinţa care guvernează universul cu legi imuabile şi niciodată n-am găsit de cuviinţă să o ignor. A fost dragoste şi a fost ură neîmpăcată în cei 12 ani, ambele induse de profesorii pe care i-am avut, dar dincolo de latură afectivă, m-a intrigat mereu echilibrul pe care fizica îl propovăduieşte prin cifre, o perfecţiune a naturii pe care n-o poate explica nimeni dar după care alergăm inconştient cu toţii.
Frumuseţea minţii umane stă în uitare, fără ea nu am putea trăi. Fizica, prietena mea de demult s-a retras într-un colţ umbros al memoriei mele, lăsând paginile prezentului pradă variabilelor supravieţuirii. Orice poveste are un sfârşit. Tot ce rămâne e amintirea, o maşină a timpului pe care omenirea a avut-o dintotdeauna, fără să-i poată aşterne cifrele într-o ecuaţie.
Citeste mai departe »
