Blogu' lu' Gogu

Cuvinte pentru suflet şi minte. Un edificiu părăsit.

Furnica

Soarele târziu al acelui început de august se încleşta cu înserarea, trimiţându-şi ultimele raze roşii-aurii către furnicarul înviorat de speranţa răcoroasă a nopţii. Lupta surdă între titanii lumii. O uşoară adiere a unui vânt ce proorocea toamna cuprinse frunzele plopilor, mereu dornice de conversaţie şoptită. Oraşul.

Pe una din străzile lăturalnice, care există cu sutele în cartierele de blocuri comuniste, o furnică obosită grăbea pasul spre casă. Însă nu la comunism se gândea Bogdan, şi nici la furnicile din jur, care nici măcar umbră nu mai aveau în răcoarea serii. Încă un colţ şi cele trei scări ale blocului care de aproape 20 de ani îi era cămin, apar înşiruite.

„Cât o fi de greu să înlocuiască odată dala asta?”, gândi, în timp ce ocolea o mică groapă din pavajul albăstrui, ca de fiecare dată când trecea prin dreptul uriaşului plop ce foşnea trezit acum de o adiere. Scutură uşor din cap, neîncrezător si îi scăpă un mic oftat.

„Chiar că sunt dus dacă oftez la o groapă! Astea-s cu sutele de mii în România! Da,clar! N-are rost să te afunzi în gropile de pe la noi! Le ocolesc şi gata!”. Zâmbi în timp ce sărea cele 3 trepte la intrarea în scara de bloc; uşa scărţâi sinistru, ca de obicei şi acum avea in faţă uriaşul avizier al blocului. Anunţurile de tot felul erau adunate acolo de ani şi Bogdan zâmbea vizibil amuzat de ceea ce el considera inutilitate, când trecea pe lângă el. Nu se opri nici de această dată, dar zâmbetul nu întârzie sa apară.

Urca acum treptele vioi şi deja zâmbea din nou gândindu-se la limpezimea celor doi ochi ce îl aşteptau în spatele uşii cu numărul 13 de la etajul trei. O răsucire a cheii şi familiara privelişte a micului hol, cu oglinda sa înaltă şi ticăitul ceasului de perete, i se dezvăluia.

Imediat, din bucătărie apăru fiinţa posesoare a ochilor verzi care-l linişteau zi de zi. Mieunatul frumosului siberian alb, Hagi, îl trezi repede din visarea ce i-o provoca de obicei intrarea în apartamentul al cărui unic locatar devenise de curând. O vedea parcă pe mama deschizându-i uşa, cu zâmbetul ei obosit şi cald la vederea băiatului! Şi pe uriaşul său tată îl auzea strigându-i: „Bogdane, să vii să-ţi arăt ce-i fac ăştia lu’ cutare în Caţavencu!”, si apărea albit, senin cum era, mereu în pragul uşii de la sufragerie, zâmbind.

Însă motanul nu avea asemenea amintiri, avea doar un stomac ce nu contenea să-i amintească de mult dorita porţie cu miros de peşte. Porţie pe care o şi primi de la stăpânul sau, imediat ce acesta intră. Odată Hagi mulţumit, Bogdan se gândi şi la el, se aşeză liniştit la masa unde cu o săptămână înainte lua cina în familie. Acum cina doar cu motanul, dar trebuia să se obişnuiască şi cu asta! Se mai auzea doar sunetul de mulţumire al felinei care torcea şi se alinta la picioarele suveranului său. Băiatul oftă uşor si zâmbi. Era acasă.

Hagi nu se mai sătura să-şi poarte fiinţa sa alba ca o năluca pe sub masa şi reuşi din nou să-i alunge gândurile tânărului sau stăpân visător.

Deodată îl trecu un fior. Rece. I se făcu frig. Tremura. „Ce răcoare s-a lăsat!” gândi. „E cazul să-mi aplic un ceai! E clar că-s dus daca mă ia cu frig în toiul verii! Dar acu dacă mi-e frig,mie frig. Dacă aş fi yoghin mi-aş impune prin puterea minţii să nu-mi mai fie frig. Dar nu sunt, deci, îmi fac un ceai.”

Curând ibricul trona peste ochiul aprins al aragazului. „Bun! Până la ceai să mă relaxez un pic. CD-ul cu balade rock, asta îmi trebuie mie!”. Se instală în fotoliul său preferat, cel de lângă geam, ca orice suveran în castelul său. Urma ritualul setărilor la combina: volumul la nivelul 16, basul exact la mijloc şi bineînţeles programul „rock ballad” activat. Închise ochii. „Nothing else matters” a celor de la Metallica impunea acum ritmul gândurilor lui Bogdan. Cu ochii închişi băiatul savura un moment de pace. Oaza de linişte din desertul vieţii in oraşul-muşuroi.

Deschise ochii pentru o clipă şi privirea îi căzu pe o fotografie înrămată. Era un copil în ziua când, împlinind un an, conform tradiţiei „i se tăia moţul ”. Îl ţinea in braţe tatăl sau, un bărbat brunet, solid si cu o privire blânda, ca de înger. Alături, tânăra mamă, cu ochii săi mari, verzi, pătrunzători, fruntea lată şi zâmbetul proaspăt ţinea in mână un tort cu o lumânare aprinsă. Copilul ei avea un an!

„Ce figură de iepure speriat aveam”, gândi băiatul, cu ochii închişi. „Parcă aş fi fost surprins de camera ascunsă, făcând vreo prostie! Ce mic eram! Uimitor, câta ignoranţă poate sa încapă intr-un trup atât de mic! Ce ştiam pe atunci? Nimic. Doar pe mama, pe tata si atât. Nici măcar pe mine nu mă cunoşteam… Ştiam oare ca mă cheamă Bogdan? Eram conştient de existenta mea pe lumea asta? Absurd! Nu ştiam nimic, răspundeam probabil la nume din reflex, din obişnuiţă, ca un câine. Existam şi totuşi nu aveam identitate ! Ce bine trebuie să fi fost… Libertatea totală de ce e omenesc, încă rămânând om, asta am avut şi nici nu ştiam ce am…Nimeni n-a ştiut vreodată la momentul oportun”.

Mereu fusese fascinat de problema existenţei sale. În fiecare dimineaţă, aceeaşi întrebare: „Cine sunt?”, urmată imediat de: „Cum am ajuns aici?”.

Frânturi de răspunsuri, fundături, explicaţia ştiinţifică a miracolului naşterii unui om… Dar nimic, nici un răspuns mulţumitor. „Asta e problema dimineţilor mele! Nu e momentul acum…” Se simţea în elementul lui acum, plutea undeva, departe, aşezat comod în fotoliul său preferat.

Cu mâna lui aşezase cu doar câteva zile în urmă fotografiile părinţilor lângă cea a sa, din ziua când împlinise 18 ani. Parcă ar fi trecut o veşnicie de atunci. Şi totuşi nu era o veşnicie, doar un an şi ceva. Mult timp nu trecuse nici de când părinţii lui au ales să muncească undeva, mai spre vest, departe de unicul lor fiu… dar pentru binele LUI. Au ales exilul temporar pentru viitorului LUI.

„Mda… Ar cam fi timpul să mă gândesc serios ce şi cum.” Oftă şi se adânci mai mult în masa protectoare a fotoliului. „Nu am voie sa-i dezamăgesc, e decizia vieţii mele… Şi trebuie să îmi aleg o facultate pentru mine, dar ţinând seama de ei. Ei mă vor susţine în orice alegere fac. Dar asta nu înseamnă ca am voie să las alegerea la voia întâmplării, e viaţa mea, n-am voie să greşesc. Nimic nu e întâmplator, asta o ştiu de mult. Dar acum eu am controlul. <<Under pressure>>, cum spuneau Queen !”. Şi din nou zâmbi.

Deschise ochii şi privi in jur. O sufragerie obişnuită, o canapea, 2 fotolii, o bibliotecă, televizor, combină, cărţi, bibelouri… şi un colţ cu fotografii. Numai acel colţ avea ceva de spus, restul era comun.

„Abia de o săptămână au plecat şi ce goală pare casa asta… E prea mare pentru mine. Pentru un singur om. E pustiu fără ei… Dar aşa o să fie de acum încolo. Acceptă lucrurile pe care nu le poţi schimba, Bogdane!” Asta şi-o spunea mereu când se simţea neputincios. „Nu trebuie să-i dezamăgesc, au făcut şi fac totul pentru mine. Şi aşa o să facă întotdeauna. Singura bucurie pe care pot eu să le-o ofer e să reuşesc. Să nu mă susţină degeaba. O să-i fac mândri de mine!” Şi din nou zâmbetul liniştitor apăru pe buzele sale, luminându-i parcă expresia feţei obosite.

Deodată simţi ca îl străbate un fior în tot corpul. Nu mai era de loc frig dar pentru un moment tremura. „Telefonul…” se gândi întinzând mâna spre buzunarul drept al blugilor de unde pornise vibraţia. Dar renunţă la mişcare… prea bine se simţea în amorţeala în care intrase de când stătea pe fotoliu. „Poate să aştepte… oricine şi orice ar fi. Acum sunt în lumea mea. One way in, one way out!”. Deseori se trezea vorbind în engleză, pentru că la fel de des mintea sa formula gândurile în engleză. Căutase o explicaţie şi pentru asta, însă nu prea mult. Pentru că nu era prea important… „Cine vrea să înţeleagă , mă înţelege oricum aş vorbi. Mama şi tata mă înţeleg atât cât pot ei… şi pot mult, pot mai mult decât i-a lăsat viaţa să înţeleagă în trecut. S-au format în comunism dar totuşi reuşesc să-şi înţeleagă băiatul care nu a cunoscut decât capitalismul şi valorile promovate de societatea aceasta. Oare ce urmează după asta? Şi câţi dintre noi vom înţelege? Dumnezeu ştie, iar eu sunt prea obosit pentru a prezice viitorul în seara asta. Mai e timp şi mâine” gândi zâmbind.

„Si toate astea de la vibraţia unui telefon mobil. Mai poate aştepta telefonul, în plus, probabil era Diana, vrând să-mi spună că o sa fie aici curând. Singura care mă înţelege, Diana! Are cheia, uşa n-am blocat-o, deci poate intra. Pe ea vreau să o văd când deschid ochii ! Şi în seara asta, şi mâine, şi poimâine… întotdeauna. Mă sperie câteodată cât de mult o iubesc! Nu sunt prea tânăr oare pentru aşa ceva? Sau prea nebun ? Nu suntem amândoi ? Văd în ochii ei că şi ea simte la fel. Cât timp suntem amândoi, nu mai contează restul. Detalii ! Restul e avizierul de bloc al vieţilor noastre. Abia aştept să ajungă şi să stăm amândoi aici, în locul meu, sunt gata să-l împart cu ea.”

Plutea cu gândurile sale în care Diana ocupa acum locul central. Auzi ca prin vis cheia răsucindu-se în yala uşii de la intrare şi zâmbea gândindu-se ca EA e cea care intrase. Cu ochii închişi, Bogdan o „văzu” apropiindu-se de fotoliul lui, cu paşii ei mici şi moi, şoptiţi parcă, din alta lume. Ca o năluca se aplecă asupra lui, el simţi mirosul discret de trandafir atât de familiar al parfumului ei. Îl săruta pe frunte. „Ce buze reci are ! Dar sărutul ei e atât de cald, parcă mi-a trecut frigul. Ea e aici, pot să adorm liniştit…”. Imediat căzu într-un somn adânc, genul de somn în care trupul nu lasă mintea să viseze.

Fericit că iubita sa era lângă el, Bogdan adoarme în braţele ei, nici nu are nevoie de vise, visul lui e chiar acolo, pe fotoliul de la geam, din apartamentul 13, de la etajul III.

***

A doua zi dimineaţă o agitaţie bizară cuprinsese apartamentul lui Bogdan când el deja plecase. Casa era acum plină de tot felul de oameni tăcuţi dar agitaţi. Într-un colţ însă, o fata stătea cu privirea fixata asupra unui telefon mobil, străina de tot ce se întâmpla în jurul ei, citind şi recitind un mesaj. „Scumpule, eu nu mai pot să vin la tine în seara asta, rămân la bunicul, iar nu se simte bine, deci nu mă aştepta. Te sărut, furnicuţa ta, Diana”. Nu mai rezista însa, citise de prea multe ori aceleaşi cuvinte şi numai gânduri negre îi aduceau. Trebuia să plece de acolo, să iasă afară, să vadă cerul, să poată respira, să fie oriunde numai nu acolo.

Se strecură printre oamenii din jur şi în micul hol de la intrare, în timp ce încerca din toată puterea ei să nu plângă, observă cu coada ochiului ce scria pe un raport un individ îmbracat într-un halat alb… şi lacrimile o învinseră de data asta.

Diana cobora acum în grabă scările, fugind parcă de ceva nevăzut din spate. Cu ochii umflaţi deja de revărsarea sărată care o cuprinsese, cu sufletul zdrobit, cu respiraţia aproape tăiată si privirea pierduta undeva în telefonul mobil, fata ajunse în holul blocului şi ceva o făcu să arunce o privire spre avizier. Un singur anunţ, scris cu litere roşii de o şchioapă, trecu de perdeaua de lacrimi de pe ochii ei:

<< FOARTE IMPORTANT

Stimaţi locatari,

Vă aducem la cunoştinţă ca vineri, 27 august 2005, intre orele 22:00 – 22:30 va fi întreruptă alimentarea cu gaz metan a acestui bloc, pentru a se efectua o verificare la conductele de la subsol. Acest interval orar a fost ales în speranţa că va afecta cât mai puţin locatarii noştri. Vă mulţumim pentru înţelegere, Asociaţia de proprietari. >>

Diana simţea că se sufocă. Ieşi afara şi privi cerul. Era senin, o dimineaţă senină de august…

***

Între timp, în apartamentul cu numărul 13, bărbatul în halat alb îşi termina de scris raportul, pe care se putea citi: << Moartea victimei, Bogdan D. Voinea, s-a produs în jurul orei 23:45. Cauza decesului – intoxicaţia cu gaze toxice provenite de la aragazul uitat deschis de către victimă. Notă: Moartea a survenit în somn.>>

Un somn fără vise…

Nu exista articole similare.

Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.

Powered by Wordpress | WP Premium theme by WP Remix
Copyright 2007-2008. Vlad Bogos - Blogu' lu' Gogu. All rights reserved

• Home
• Bun de citit
• Varf de ghetar
• Cine este Gogu şi de ce?