Ploaia
Ploaia măruntă, rece şi deasă se abătuse asupra străzilor prăfuite, ca un mesaj divin că undeva, Cineva vede şi ştie tot, iar când binevoieşte să ofere tuturor un prilej de meditaţie, o face atât de simplu încât se dovedeşte irezistibil. Nimic mai simplu decât o rafală curată într-o zi oarecare de vară, altfel sufocantă şi anostă.
Revărsarea de stropi spăla neîncetat betonul din curtea fostei fabrici de camioane, ce arăta acum ca un cimitir de fiare vechi depozitate întâmplător, în uşoara adiere ce se pornise. Ruinele unui simbol dintr-o epocă muncitorească demult apusă şi a cărei amintire începuse să ruginească.
Impulsionat de duşul rece ce i se administra forţat, Robert grăbi pasul, zgribulind în tricoul subţire pe care îl purta. “Aşa-mi trebuie dacă mi-am dorit răcoare! Clientul are întotdeauna dreptate. Mereu nemulţumit sunt, sufăr de sindromul uman cel mai răspândit, nimic din ce este nu e bun, numai ce ar putea fi îmi suscită imaginaţia mereu înfometată. Că doar n-o sa mă resemnez… Cât de rece e!!! Şi mai e de mers până acasă! Zece minute ca popa!”. Îşi întrerupse şirul gândurilor la vederea uriaşei fabrici, pe care o ocolea întotdeauna când venea dinspre staţia de autobuz.
“De ce tot înconjur atât hardughia asta? Am 20 de ani, nu mai sunt un copil.” Obişnuia să se joace cu puştii de vârsta lui în curtea părăsită când era mic*. Până intr-o zi când ceva s-a întâmplat. “Doamne, câţi ani au trecut de atunci!” Odihneşte-te în pace, Andrei!”. Un fior mai rece decât ploaia îl cutremura, lăsându-i pielea de găina. Unul dintre prietenii lui deă fusese strivit de o caroserie de camion pe care micuţii se urcau. De atunci părinţii i-au interzis categoric să mai calce pe acolo. Din obişnuinţă, şi poate şi prin prisma propriului mecanism intern de respingere şi negare a amintirilor dureroase, Robert ocolea acel loc.
“Înfruntă-ţi temerile şi nu fă pneumonie! Şi ce dacă au trecut 15 ani? Cât de rău poate fi? O să scurtez drumul prin curte, rapid, fără rememorări dureroase pe cât posibil, ca să nu mor de hipotermie. Rece mai e!”.
Ploaia continua să cadă când Robert intra pe vechea poartă a muncitorilor, păşind grăbit pe cărarea dintre fiare, spre colţul după care urma deschiderea mare a curţii. Nu se auzea altceva decât sunetul hipnotizant si sâcâitor al stropilor lovindu-se de metal şi de beton. Robert mergea repede, cu capul în pământ când i se păru că aude de undeva de aproape sunetele unei încăierări. Nu era nimeni în jur; iuţindu-şi paşii către colt, auzi voci venind de undeva din faţă.
Imediat ce Robert trecu de colţ, rămase buimac o fracţiune de secundă, apoi se trase înapoi speriat. Chiar în faţa sa, la vreo 40 de metri, avea loc o luptă. Doi bărbaţi se încăieraseră; unul dintre ei era probabil un om al străzii, unul dintre miile de nefericiţi urmaşi ai migratorilor din deşert, pierduţi în deşertul urban, judecând după hainele zdrenţăroase şi figura primitivă pe care i-o zărise pentru o clipă. Inamicul său era cu spatele întors spre Robert, purta un tricou verde şi se lupta cu o bară metalica ruginită în mâna dreaptă.
“Robert, sună la poliţie şi nu te băga!” îşi spuse în timp ce căuta panicat telefonul prin buzunare.
Se auzi un icnet profund, urmat de sunetul sacadat al ploii. Robert nu se putu abţine să nu arunce o privire înspre locul luptei, ceea ce văzu însă îl îngheţă. Nu mai simţea ploaia, curtea se învârtea cu el, timpul se oprise. Vagabondul zăcea cu faţa în jos, cu ţeasta înroşită iar dedesubtul său se scurgea o baltă de sânge parcă încă viu… „Ce culoare minunată are sângele!” gândi băiatul fără să vrea. „Ce păcat că e atât de scump…n-aş putea să-l vad vreodată şi să mă bucur de privelişte…”.
Omul cu tricou verde ţinea bara metalică încă în mâna dreaptă şi îşi privea victima. Robert îl vedea pe ucigaş, care păru că vrea să se întoarcă şi să vină spre el. Îngrozit, băiatul căuta acum cifrele ce se încăpăţânau să nu apăra pe ecranul telefonului, în timp ce auzea parcă paşii venind de după colţ. Acum stătea ascuns după zidul de cărămidă. Paşii se apropiau…
***
Sunetul strident al claxonului de autobuz îl trezi pe Robert brutal din visul său. Se uita speriat în jur, ajunsese la capăt de liniei, era timpul să coboare. Şoferul îşi claxona pasagerul adormit, care se ridică buimac, privindu-şi mâinile ude. “Cred că am visat ceva intens de am transpirat aşa!”. Visul din care tocmai se trezise, se risipea în aerul închis al autobuzului, lăsând în urmă doar frisoanele obişnuite după un somn adânc şi o trezire bruscă.
Când coborî, un val de răcoare umedă îl lovi; începuse să plouă mărunt, aşezând în faţa ochilor încă roşii de somn, o perdea deasă de stropi.
“O să mă facă varză în tricou’ ăsta până acasă!” gândi Robert, iuţind pasul spre fabrica părăsită pe care o ocolea în drum spre casă. “Asta e… Îmi calc pe inima de data asta şi scurtez prin curte.”
Păşi grăbit prin fosta poartă a muncitorilor, pe cărarea dintre mormanele de fiare vechi; abia putea zări deschizătura din zid ce dădea în curtea interioară, largă a fabricii, prin ploaia ce nu contenea să cadă.
Paragina din vechea curte, transforma întreaga sa imagine în una a unei alte lumi; uriaşa creaţie a oamenilor se sălbăticise parcă, era acum o junglă a uitării şi nepăsării din societatea modernă. Caroserii de camion ruginite, uriaşe cauciucuri încă intacte, semne ale unei vieţi ce existase cândva acolo, dar din care nu mai rămăsese decât rugină şi praf. Un uriaş mormânt.
Privind în jur, Robert constată intrigat că uitase. Nu-şi mai amintea nimic, locul îi era străin, ştia doar că “NU are voie acolo”. Atâţia ani de renegarea a morţii prietenului său, ocolirea deliberată a fabricii, într-un cuvânt Interdicţia. “Interdicţia? Interdicţia cui? De mic, mi-au zis că nu am ce căuta aici… Dar de când ascult eu de ai mei? Şi de ce aş mai fugi şi acum de un simplu moment din trecut?” Zâmbi în timp ce se îndrepta spre ieşire. “Interdicţia a venit numai din partea mea. Eu. Mintea mea mi-a interzis să mă întorc aici. Păcătoasă maşinărie şi mintea umană… Eu am vrut să uit… Oare de ce ? Ceva din mine îmi tot spune, de fiecare dată când văd fabrica, s-o ocolesc. Frică? Mda… Poate frică. De ce oare să-mi fie frica aici?”
O lovitură puternică din spate îi curmă şirul gândurilor. Căzu în faţă năucit. Când îşi întoarse privirea, o figură monstruoasă îl aştepta gâfâind. O fracţiune de secundă îi trebui să observe ochii roşii, tăietura adânca de pe obrazul stâng şi spuma albicioasă din colţul gurii atacatorului său. Un om al străzii. Robert zări în timp ce se ridica, punga de aurolac la câţiva metri în spatele agresorului.
Vagabondul sări înainte ca un câine turbat, încercând să-l doboare din nou. Robert se feri şi omul căzu în faţa sa. Însă băiatul nu se gândi să fugă… Intrase într-o transă ciudată. Toată voinţa, puterea şi concentrarea să îl năpădiseră acum, se încolăceau în mintea şi trupul lui ca o iederă pe un zid părăsit. Nu îi era frică, nu vroia să fugă, aştepta calm ca vagabondul să se ridice. Acesta, turbat de furie, apucă o piatră şi se aruncă asupra lui urlând: ” Te omor, democratule!”
“Nici o cerinţă ? Nu are revendicări, nu are justificare? Nu vrea bani, nu-mi cere nimic!” se miră Robert. „Un atac politic să fie ăsta? Am ajuns să o trăiesc şi pe asta! Efectul drogului pe o minte bolnavă, găzduită într-un corp inutil…” gândi calm, ferindu-se de atacul de furie oarbă.
***
Ploaia continua să cadă în curtea fabricii, însă Robert nu o mai simţea. Nu mai simţea nimic. Era calm şi hotărât sa încheie conturile. Se trezise în el un instinct pe care niciodată nu îl simţise răscolindu-l până acum; în sufletul său se petrecea o schimbare ireversibilă. Răcirea globală. Revenea la originile rasei sale, se simţea puternic cu adevărat şi curajos… fără limite. Privind în jur, zări o rangă ruginită la câţiva metri de el. Se repezi într-acolo şi o strânse în mâna dreaptă, întorcându-se spre adversarul său, ce îl privea cu ură, scrâşnind printre cei câţiva dinţi: “Democrat imputit!”. Atacă din nou, ţinând în mână aceeaşi piatra, ca un Neanderthal la vânătoare.
Dar acum Robert era pregătit şi ştia exact ce are de făcut. Transa în care intrase făcea ca ochii să-i lucească ciudat şi înlăturarea oricărei reguli din mintea îi dădea un calm morbid şi o perspectivă cu totul nouă asupra lumii. Şi totul în doar o fracţiune de secundă! „Poate că dintotdeauna mi-am dorit să fac asta…”, îl fulgeră un gând. Se feri din nou şi îl lovi pe vagabond cu ranga în moalele capului fără nicio ezitare. Nu auzi nimic înafară de o căzătura, urmată de sunetul ploii. Îşi lăsă arma să cadă, privind înspre trupul sub care se aduna o baltă de sânge ce scotea aburi. Tocmai ucisese un om. “Moartea e mai rece şi mai banală decât mi-as fi închipuit vreodată. Noi, oamenii care nu am experimentat-o încă, suntem cei care îi dăm dimensiunile unei tragedii. Şi toate astea din frică, din frica de necunoscut. Toţi ştim că vom muri, dar ascundem gândul ăsta atât de adânc… Uitam de el şi moartea ne surprinde prin simplitatea şi absoluta ei perfecţiune ca mecanism imperturbabil al naturii.”
Robert fu din nou întrerupt din meditaţia sa rece şi aproape inumană de un zgomot scurt de fiare prăbuşite. Privi în jur dar nu vedea de unde ar fi putu să vină. ” E cineva după colţ! Nu se poate ca nimeni să vadă asta.” Îşi şterse mâinile ude de tricoul verde, de asemenea îmbibat de ploaie şi ridică liniştit ranga, îndreptându-se spre colţul de unde intrase în curte.
Mintea îi era limpede, păşea hotărât strângând în mâna dreaptă arma. Trecu colţul pregătit să lovească pe oricine ar fi întâlnit acolo. Era gata să ucidă din nou. Însă nu era nimeni. Doar un câine ce dărâmase un butoi pentru a se adăposti în el de ploaia rece. ” Cel mai bun prieten al omului, deci şi al meu. N-ai să spui nimănui ce s-a întâmplat aici, nu-i aşa?” gândi zâmbind.
Robert se grăbi sa arunce ranga într-un morman de utilaje şi apoi porni spre casă, prin curtea vechii fabrici.
Văzându-şi victima în drumul său îşi spuse: ” Câinele n-o sa spună nimic nimănui. Eu nu o să vorbesc cu nimeni niciodată despre asta. Nimeni nu m-a văzut, nimeni nu va şti. Voi păstra momentul numai pentru mine. Şi la urma urmei ce e de ştiut? Nimic, un accident nefericit. Dacă ar fi fost cineva sa mă vadă, l-aş fi ucis oare? Probabil că da… La urma urmei nu e aşa greu. Şi câţi oameni pot spune că au făcut asta vreodată? Eu n-o s-o spun, poate o să şi uit. Nimeni nu m-a văzut, nimeni nu va şti.” Mai făcu cativa paşi şi se opri pentru o clipă. „Ce culoare extraordinară are sângele! Parcă e încă viu! Cum de n-am observat asta până acum?” se întrebă, privind la omul doborât din care se scurgea sângele pe betonul ud.
Robert lăsă în urmă curtea vechii fabrici, hotărât să nu mai calce vreodată pe acolo. Era liniştit, nu mai simţea ploaia, uita deja crima. Şi în jur nu era nimeni să-i amintească. Era perfect!
***
Dar chiar şi prin ploaia aceea deasă Cineva îl văzuse…
Nu exista articole similare.
Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.
Comments
[...] pagini cu sete, de parca as astepta sa descopar o mare taina despre mine in propriile cuvinte. Ploaia, Trandafirul si Fulg imi reinvie momente de mare tulburare spirituala, in care cuvintele au [...]
cred ca ai scris tare bine ,,Ploaia,, ,impactul culorilor in mintea cititorului este usor violent, rosul sangelui si ploaia cenusie…mi-ar fi placut sa fi insistat putin mai mult asupra infatisarii cersetorului pentru a evidentia mai mult rosul cald al sangelui…mi-am amintit, citindu-te, de ,,Greata” lui Sartre, e un episod in care e descrisa deteriorarea unei bucati de hartie cenusie intr-o baltoaca…fiecare,s-ar putea, sa avem nebunii in mintea noastra…ai putea sa fii mai nebun uneori,cenzurezi uneori din simtire…am scris doar ce am simtit eu in urma citirii scrierii tale…te mai astept!
[...] imi amintesc ca am mai scris candva ceva legat de ploaie, din aceeasi admiratie simpla a maretiei. Sunt doi ani de atunci si nimic nu s-a schimbat, tot [...]