Trandafirul
Soarele vioi, de martie târziu trona asupra dimineţii răcoroase si senine, revărsând o lumină protectoare asupra străzilor marelui oraş. Ora de vârf a începutului de zi însemna o forfotă de nedescris pe strada frumosului teatru, încadrat de aluminiul şi sticla celor două hoteluri rupte parcă din alt film, al viitorului. Cele patru benzi de trafic intens şi aglomeraţia de pe trotuare, parcul ce începea să reînvie, totul era scăldat într-o lumină dătătoare de viaţa.
În dreptul sălii de spectacole, de cealaltă parte a revărsării de maşini şi oameni, încadrat de vitrinele a două magazine, un gang umbros îşi făcea cunoscută lumii existenţa prin intrarea sa îngustă, din piatră năpădită de paraziţi. Colţul acela de întuneric umed era poarta spre o altă lume, mascată de strălucirea străzii, o curte interioară veche, înnegrită de timp dar curată, împietrise parcă în acea stare de 50 şi mai bine de ani.
Un geam uriaş, de mărimea unei vitrine, murdar pe dinafară şi vopsit într-un verde-gălbui spălacit prin interior, era singurul element ce amintea de viaţa ce încă exista în acel colţ al oraşului. Împrăştiate pe toată suprafaţa sticlei erau mici zgârieturi, unde vopseaua căzuse, lăsând lumina puţină din curte să intre.
Prin una dintre aceste nişe, doi ochi verzi, înroşiţi de nesomn priveau viaţa de afară prin fereastra oferită de gangul umbros de piatră. Imaginea străzii fierbând de viaţă, văzută prin fumul primei ţigări a zilei, îl lăsa rece pe Victor. “O armată oarbă de ignoranţi, căzută pradă unor nulităţi sinistre… Toată viaţa aleargă, adună şi ajung să creadă că au totul, că sunt fericiţi, dar n-au nimic, pentru că tot ce au făcut, au făcut cu ochii închişi. Niciodată nu s-au oprit să privească… Îndobitocire dusă la perfecţiune, un cult al ignoranţei…” gândi scârbit şi stinse ţigara, doar pe jumătate fumată. “La urma urmei, de ce mi-e milă mie de ei ? Sistemul lor, concepţiile lor îmi cumpără ţigările, culorile şi amărâtul ăsta de atelier. Din lumea lor îmi vin mie toţi clienţii. Buturugi cu ochi, care s-au trezit într-o dimineaţă iubitori de artă. Şi ce artă… Zeci de vaze blestemate, cu flori văzute prin ochelari de soare mai scumpi decât un tablou… M-a omorât capitalismul lor!” îşi spuse întorcându-se şi privind prin semiîntuneric studioul.
Încăperea veche, de la parterul casei în care locuia cu chirie, de mai bine de 10 ani, era locul în care îşi petrecea majoritatea timpului. Studioul de pictură devenise în decursul anilor o mică fabrică de tablouri făcute la comandă şi executate în tăcere de cel care odată fusese pictor. Victor renunţase la artă de mult şi de atunci picta mecanic, maşinal fiind cunoscut în lumea micilor afacerişti proapspăt îmbogăţiţi şi snobi ca un mare maestru, pentru care vazele cu flori în decor abstract reprezentau un adevărat un crez artistic. Cele câteva tablouri care zăceau rezemate de pereţii înnegriţi stăteau drept mărturie faimei nedorite pe care şi-o câştigase artistul. Un şevalet ce sprijinea o nouă pânză, cu o vază schiţată, aştepta, scăldată de cele câteva raze de soare ce răzbeau prin chepengul murdar din tavan. O etajeră din lemn odihnea micul arsenal de culori şi pensule de toate mărimile. Lânga ea, un divan demn de un consul roman în declin spunea povestea unui somn chinuit ce se încheiase doar de curând, iar sticla de vin, acum goală, de pe podeaua din scânduri late şi vişinii întregea impresia unei temniţe a libertăţii sufocate.
Victor păşi dezgustat înspre oglinda de perete unde lumina naturală se juca printre particulele de praf din aer, privind tablorile banale ce înconjurau încăperea cu imagini de viaţă inexpresivă. Îşi privi apoi reflecţia. Un bătrân de 46 de ani, înalt şi uscăţiv, cu parul încă negru lins, prins în coamă la spate, frunte lată, sprâncene stufoase, trăsături osoase, ochi verzi blânzi, afundaţi în orbite, nas acvilin si bărbie ascuţită. Singurele indicii care aminteau de viaţa din el, erau buzele pline şi lumina stranie în care îi străluceau mereu ochii, expresie care explica impresia de excentric pe care o lăsa clienţilor săi şi proprietarei clădirii, singurii oameni pe care îi văzuse în ultimele 3 luni. Doar Mircea, puştiul care îl vizita o dată pe săptămână încercând să-i fure din secretele meseriei, nu îl considera un ciudat şi îi intuia, prin ochii săi de liceean pasionat de pictură, adevărata faţă, cea de artist. Dar Mircea avea să ajungă abia mâine.
“La ocnă !” îşi spuse Victor, apucând paleta de culori şi un penson subţire. Detesta munca pe care ajunsese să o facă pentru “distinşii” săi clienţi şi nicio clipă din ultimele luni nu contenise a se gândi dacă avea vreodată să se oprească şi să revină la artă sau dacă se merita să se renege la nesfârşit. Răspunsul părea mereu să-i scape, alunecând de fiecare dată printre petalele florilor ce îi ieşeau de sub pensule. Astăzi era rândul unui buchet de margarete, ce trona pe masa de lângă şevalet, să îşi ocupe locul pe pânza care în colţ purta semnătura Victor B. Pictorul manevra absent pensula care revela cu fiecare mişcare o nouă petală albă şi delicată; culoarea proaspăta strălucea a viaţă. “Adevărul e că mă pricep să pictez buruieni, alţi consacraţi nici măcar acest banal simţ al proporţiei dintre floare şi glastră nu îl au. Granule de nisip în clepsidra valorilor.Şi iată-mă, din nou, în faţa realităţii mele, vazele blestemate cu flori. Acelaşi întuneric, acelaşi divan dar o nouă zi,alte ţigări şi o nouă sticlă de vin. Cât sa fie de când nu am mai trecut prin gang?”. Se opri contemplând tabloul. “Prea mult, oare? Strada! Trebuie să văd cum arată strada!”.
Aşeză pe masă pensonul şi paleta de culori, se spălă pe mâini la lavoarul dintr-un colţ întunecat al camerei, îşi luă haina din piele neagră din cuier şi ieşi. Îşi întoarse capul imediat ce soarele îl lovi în ochi, cu o lumină nefamiliară, încuie uşa atelierului şi în drum spre ieşirea din piatră aruncă o privire spre scara ce ducea spre micul său apartament de la etaj.”Oare ce-o mai fi p-acolo? Probabil aceleaşi lucruri ca şi ultima dată când am urcat. Oare când o fi fost asta?”. Îşi alungă însă gândul traversând gangul răcoros.
Ajunsese în stradă. Aglomeraţia obişnuită trecătorilor, a cărei dimensiuni deveniseră total străine lui Victor, autoexilat în spatele ferestrei studioului. O clipă de contemplaţie în mijlocul trotuarului. Trecătorii păreau nici să nu observe bărbatul înalt şi alb la faţă, cu ochii aţintiţi spre intrarea parcului, pe lângă care treceau grăbiţi. Dezmeticindu-se, Victor se îndreptă spre vânzătorul de fructe care îşi îngrijea taraba la poarta grădinii publice. Păşea lin, ca prin vis, viaţa agitată se scurgea pe lângă el. Nu mai gândea, respira aerul poluat, privea copacii înfloriţi, zgomotul străzii îl asurzea, doar simţurile erau la putere. Ajunse la taraba cu mere, portocale, banane, kiwi şi lamâi. Vânzătorul, un om între două vârste, îşi întâmpină uluit vechiul client: “Maestre, ce onoare îmi faceţi astăzi! Nu v-am mai văzut de ani de zile, eram sigur că v-aţi mutat. Poate undeva la munte, la aer curat, undeva unde să puteţi lucra în linişte. Şi totuşi nu aţi plecat! Sau poate abia v-aţi întors! Bine aţi venit, maestre! Iar mă ia gura pe dinainte şi poate că dumneavoastră vă grăbiţi! Sigur, sigur că vă grăbiţi, arta nu poate aştepta! Cu ce vă servesc astăzi ?”. “De fapt nu m-ai mai văzut de câteva luni” îşi spuse Vitor, zâmbind îngăduitor şi lăsându-l să termine. “Aş vrea nişte mere.”, spuse după o scurtă tăcere. “Galbene, aşa cum v-au plăcut întotdeauna. Imediat, maestre, pentru dumneavoastră am câteva foarte frumoase.” Şirul vorbelor nu se opri nici când Victor plăti, salută şi se indepărtă, însă el nu îl mai urmărise. Se întoarse în atelier, dezamăgit de ce găsise afară.
La intrarea în gang era parcat un BMW roşu care strălucea orbitor. Intrând în curtea interioară, Victor întâlni şi proprietarul, un individ negricios, brunet, tuns scurt, care purta o pereche de ochelari de soare enormi deasupra unei mustăţi firave. Lanţul gros de aur care se vedea prin nasturii de la cămaşa pe jumătate descheiată şi mirosul strident de parfum întregiră imediat imaginea pe care o lăsa vizitatorul. “Un client, probabil că i-am fost recomandat de ţiganul celălalt” se gândi în timp ce îi răspundea nou-venitului la salut.
“Maestre, bună dimineaţa. Îmi pare tare bine că v-am găsit. Mă numesc Maricel C, sunt vărul lui Jenel C. Am văzut în casa lui un tablou semnat de dumneavoastră şi el v-a recomandat. Mi-a spus: Bă, omul ăsta e un mare pictor! Eşti cineva dacă îţi permiţi să ai în casă un tablou de-al lui! Şi eu nu o să fiu niciodată mai prejos ca Jenel. E o concurenţa din asta între noi şi în afaceri şi în rest. Aş vrea sa-mi faceţi şi mie un tablou cu flori. Că şi eu sunt iubitor de frumos şi-mi place şi mie tabloaiele cu flori. Da’ vreau unu cum am văzut eu la televizor aseară, de l-a pictat unu Van Gogu, cu floarea soarelui. Îl vreau dublu decât ăla a lu’ var’-miu cu lalele. Ca să-l sparg, mă-nţelegeţi. Şi mai vreau unu’ cu mine, mare aşa, cât mine sa mi-l pun în casă, să vadă cine vine la mine că am cu ce. Şi maestre, vă plătesc de 5 ori cât v-a dat văru’. Nu vă faceţi probleme, că sunt om de cuvânt şi ma cunoaşte lumea, că-s afacerist, nu coate-goale. Ce spuneţi maestre? Vă las cartea mea de vizită şi mâine vin să vă iau la mine, cu maşina, să ma pictaţi, că le vreau şi repede, că n-am eu timp să aştept, mă-nţelegeţi?”
Victor îi zâmbi amar: “Da domnule C, o să vă pictez ce mi-aţi cerut iar la bani sunt sigur că o să ne înţelegem. Ne vedem mâine să începem treaba. La revedere.” Ţiganul îşi frecă mâinile satisfăcut, îl salută cu o plecăciune ridicolă pe maestru şi ieşi grăbit. În spatele său, pictorul intra în atelier, fără nici un chef de a lucra, discuţia ce tocmai se încheiase îl enervase.
“Papagalul ăsta imbecil cu ochelari vrea să-i pictez ca Van Gogh, de parcă Van Gogu al lui ar fi un oarecare ca mine. Poate ar trebui să-mi tai o ureche ca să am inspiraţie, sau poate pe amândouă. Aş arăta ridicol cu o singură ureche, mai bine le-aş tăia pe amândouă… Şi în plus, o singură ureche şi-a mai tăiat şi Van Gogh, eu trebuie să fiu original! Ce mizerie de viaţă am ajuns să duc… Pictez pentru buturugi ca asta de mai înainte. Şi ce pictură! Vaze cu flori. Cum am ajuns aici ? Cu ce am greşit de nu pot să fac artă adevărată? Talentul nu-mi lipseşte… poate voinţa. Singur m-am îngropat aici. E prea târziu oare? Să fie prea târziu? Asta să fie unica mea opţiune? Toată viaţa nu mi-a dorit decât să pictez şi am pictat până acum 10 ani. Să fi fost prea târziu şi atunci? De ce m-am pedepsit aşa ? Oare chiar nu fătasem, nici o operă de artă până atunci? Nici un tablou bun? Totuşi am câteva lucrări în expoziţii… Jalnice expoziţii… Nu era nici un tablou bun, numai mediocrităţi. Arta nu se face din mediocrităţi! Cum am ajuns să las tot ce odată visam noaptea şi pictam ziua? Şi acum visez la fel, nu visez vaze cu flori? Sau sunt un pictor capitalist? NU. NU. NU. Nu există aşa ceva! Am greşit când mi-am aruncat visele pe fereastră. Şi acum sunt un mercenar, nu mai sunt artist. Oare eu singur am fost cel care s-a îndepărtat de pictură? Da, nu am fost destul de bun pentru a picta… Nici acum nu sunt! Doar dacă… Da, numai o ieşire mai am.” Se ridică de pe divanul unde medita adesea şi ochii îi străluceau de fericire.
Încuie uşa şi peste geamul vopsit trase o draperie grea, din stofa vişinie ca şi podeaua, apăsă pe un întrerupător şi în jurul şevaletului se aprinseră câteva lumini, mascate. Victor luă primul tablou rezemat de perete pe care îi cazură ochii şi îl ridică pe suport privindu-l zâmbind. O vaza maronie ce găzduia un buchet de crini albi. “Bună alegere” se gândi amuzat în timp ce caută prin sertarul mesei ceva. Găsi cuţitul dorit şi îl privi lung. “Încântat de cunoştinţă!”. Privind o ultimă oară pânza cu o mulţumire stranie în ochi, Victor înfipse cuţitul cu lama groasă în colţul tabloului şi îl tăie pe diagonală. Pânza pârai sec. Repetă mişcarea si în partea opusă. Aruncă într-o parte rămăşiţele tabloului şi montă un altul în locul rămas liber. O glastră cu gladiole. Înfipse cuţitul din nou şi crestă de sus până jos <RAHAT>. Pe şevalet urcară pe rând toate cele 12 tablouri pe care le avea în atelier şi pe toate Victor le ucise strălucind de fericire. Merse apoi la lavoarul din colţ, unde îşi spălă mâinile şi faţa. Luă un lighean mare şi îl spălă şi pe acesta, aşezându-l lângă divan, unde trase şi o noptieră greoiae în care îşi păstra schiţele din tinereţe. Apropie de aceasta şi etajera cu pensule şi culori. Scena era pregătită.
***
Termină treaba şi apucând un patent şi un cleşte de cuie de pe masă se îndreptă spre un alt colţ al încăperii unde trona un şifonier uriaş. Îl deschise şi începu să-şi arunce în lateral, pe podea, garderoba. Odată golit dulapul, Victor lovi uşor cu vârful degetelor spatele acestuia. Suna a gol. Zâmbi şi se apucă de treabă cu uneltele sale, scoţând pe rând cuiele din placaj. Lucră meticulos timp de câteva minute şi în final materialul alunecă uşor in mâinile sale, dezvăluind un compartiment secret ce părea să găzduiască un tablou învelit în catifea neagră. Victor îl scoase la lumină cu atenţia şi dragostea menite unui copil. Acolo era viaţa sa, visul neîmplinit, idealul artistic pe care de mult îl intuise dar niciodată nu-l dusese la bun sfârşit. Dezveli pânza şi o rezemă de noptieră, lângă divan, apoi se întinse şi contemplă tabloul.
Un peisaj de paradis, o grădină liniştită în lumina vioaie a dimineţii. În stânga un nuc bătrân a cărui coroană bogată umbrea o tufă de liliac, în stânga un fragment de cer albastru, senin şi o porţiune de gard viu. Pe laterale pâlcuri de flori de vară, în centru un fluture alb pierdut între miresmele pe care parcă le simţea privitorul pierdut în admiraţia acestui colţ de Eden. Detalii infinitezimale, frunze mişcându-se în vânt, fire de iarbă rupte parcă dintr-o fotografie, în ansamblu un peisaj demn de un mare maestru. Centrul imaginii însă era gol, încă neterminat, întrega scenă, cu actorii în costume de gală, aşteptând parcă eroul principal să-şi facă apariţia.
Victor îşi privea opera zâmbind fericit că, după 10 ani, poate din nou să o vadă şi că venise momentul să o termine. “Doar Tabloul mai poate însemna ceva, TREBUIE să îl termin. A sosit şi acel ceas…” se gândi apucând un penson încă nefolosit şi aşezându-l pe marginea divanului. Îşi privi apoi lung mâinile. În fiecare zi le vedea când picta însă niciodată nu le privise aşa. Apucă un penson, îl înmuie în verde şi se se aplecă uşor asupra tabloului şi timp de jumătate de oră pictă cu o pasiune pe care demult o uitase. Tulpina subţire cu spini pe care o aşezase în centrul pânzei vestea că actorul principal al piesei era un trandafir. Mulţumit de rezultat, Victor se culcă pe spate, luând în mână dreaptă, cea cu care picta, pensonul cel nou şi închise ochii. Vedea Trandafirul, cu mâna ridicată îl picta în aer. Îl văzuse de atâtea ori în vis, îi ştia fiecare petală roşie-vişinie dar nici măcar nu-l schiţase vreodata. Îl păstrase în minte şi în suflet până acum, până când avea să găsească acea culoare unică, demnă să-i încheie capodopera.
“E timpul” îşi spuse, lăsându-şi pensonul la locul dinainte. Apucă mânerul cuţitului în mâna dreaptă îl strânse şi dezvelindu-şi încheietura stângă o crestă adânc. Sângele începu să se scurgă, la început năvalnic, apoi lin, în ligheanul de lângă divan. Apucă din nou pensonul neînceput şi îl înmuie în sânge. Începu să picteze trandafirul meticulos şi sigur pe sine ştiind că trebuia să se grăbească să încheie tabloul, înainte ca sângele să se închege. Era fericit că pictează în sfârşit tabloul vieţii sale, paşaportul său spre eternitate. Totul îi ieşea perfect, fiecare linie, adânc întipărită în memorie se aşeza cuminte la locul său întregind capodopera.
Când termină floarea Victor simţea puternic ameţeala produsă de sângele pierdut. Dar trandafirul era minunat, pânza era acum întregită. Îşi crestă adânc şi încheietura dreaptă şi înmuie pensonul în primele fire de sânge. Semnă în colţul din stânga jos <Victor B.>. Se întinse din nou pe spate contemplând fericit tabloul, în timp ce, cu ultimele puteri, apucă un tub de somnifere din sertarul noptierei. Luă o singură pastilă, ştia că era suficient.
“Ce culoare extraordinară! Visul meu e atât de aproape, e aici, îl pot vedea. Mi-am dat viaţa pentru el şi e atât de frumos… A meritat, acum pot să dorm liniştit.” gândi în delir. Îşi pierdu cunoştinţa pentru câteva clipe.
***
Când se trezi, mai privi o dată opera sa şi zâmbi. “Aş mai fi vrut o ţigară… Şi un măr… O noapte cu stele… Şi un vânt rece ca frisonul ăsta… Vreau să mă ridic şi să pictez!”. Încercă să se mişte dar era paralizat.
Era prea târziu.
Nu exista articole similare.
Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.
[...] cu sete, de parca as astepta sa descopar o mare taina despre mine in propriile cuvinte. Ploaia, Trandafirul si Fulg imi reinvie momente de mare tulburare spirituala, in care cuvintele au curs in cascada, [...]