O întrebare
De multe ori mi-a răsărit printre gândurile frumoase despre Politehnică, manele şi cocalari o întrebare interesantă. Plecând de la premisele că fiecare loc din lume “aparţine” într-o oarecare măsura unei anumite entităţi(categorie socială, formă de relief, tradiţie, personalitate marcantă, clădire celebră, pe scurt – orice), mă întreb al cui o fi Bucureştiul?
Marile oraşe sunt deja adjudecate, fie din perspectiva propriilor vene, ce pulsează viaţă străzilor(Chicago este “Oraşul vânturilor”, Barcelona – “Oraşul lui Gaudi”, Parisul – “Oraşul luminilor”), fie din prisma unei analogii cu un omolog de asemnea ilustru(Amsterdam este “Veneţia Nordului”, Florenţa – “Atena Italiei”). Bucureştiul a fost supranumit “Micul Paris”, într-o perioadă mult prea îndepărtată şi, cumva, anul 2007 îmi înfăţişează altceva. Pentru mine, bucureşteanul de ocazie, amator, venetic, naturalizat(las lista deschisă) oraşul acesta extraordinar nu mai poate fi comparat cu nimic altceva, are o identitate proprie. Care este identitatea aceasta ? Al cui e Bucureştiul? Ce face Gogu, tânăr raţional şi cumpătat, când întrebarea sa este aproape retorică şi totuşi îşi doreşte un răspuns? Nu accesează http://answers.yahoo.com/ , nici nu caută pe Google şi nici nu se resemnează în faţa refuzului Universului de a coopera. Gogu se uită în jur, observă, cugetă şi scrie.
Bucureştiul este oraşul traficului nebunesc, care şi-a imprimat caracterul balcanic şi latin al şoferilor şi pietonilor, pentru care culoarea roşu fie nu înseamnă nimic, fie este doar numărătoarea inversă dinaintea unui nou start, un nou atac de coridă. E oraşul în care claxoanele răsună de la 50 de metri de semafor, mai ales când se circulă “bară la bară”, iar mimica şoferilor oferă detalii anatomice complexe în contexte inedite. Să fie oare claxonul simbolul capitalei României ?
Fără transport în comun(RATB şi metrou) Bucureştiul nu ar fi accesibil, iar acest aspect al vieţii de zi cu zi a metropolei ne oferă un nou simbol. Călătorii bucureşteni, mai ales cei din transportul supra-teran sunt nişte sălbatici pentru care urcatul în autobuz/tramvai/troleu şi ocuparea unui scaun constituie un deziderat zilnic, mai preţios decât fărâma de umanitate sau decenţă pe care ar putea să o arate. Dar se poate ca agasantul “Coborâţi la prima?” să fie motto-ul unui mare oraş? Să fie oare Bucureştiul oraşul barbarilor RATB-işti ?
De la primul contact cu metroul bucureştean, călătorul deja rodat sau cel de ocazie este izbit violent nu de arhitectura sovietică, ci de numărul sufocant de cerşetori. Pentru că “mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomana”(cu vocea maestrului Gheorghe Dinică), fiecare dintre aceşti indivizi(incontestabil bătuţi de soartă sau de patroni) expune publicului involuntar o dramă ce include minim 6 fraţi, un deces sau un incendiu. Aluatul din care sunt făcuţi oamenii e moale, firea lor e miloasă şi cerşetorii ştiu asta. Dar nimeni nu ar trebui să fie obligat să asiste la spectacole dintre cele mai macabre, în care se antrenează aceşti oameni, care inevitabil se încheie cu un şantaj religios. Nu uit aici nici legiunea de aurolaci, stăpânii canalelor iarna şi ai parcurilor vara, cei care au dus imaginea capitalei într-o lumină obscură. Să fie oare oare punga de aurolac, accesoriul bucureştean definitoriu?
Bucureştiul este un oraş cu adevărat mare, nu pentru că are o populaţie de două milioane “dă locuitori” sau pentru că este capitala României şi centrul administrativ al unei ţări europenene aderate dar neintegrate, ci pentru că este tranzitat zilnic de patrumilioane de maşini(da, patru !!!). Metropola respiră, clocoteşte de viaţă, de la intersecţiile aglomerate la parcurile liniştite, de la sălile de teatru şi operă la stadioanele în fierbere, de la şantiere la Parlament. Un oraş în mişcare.
Prima clădire care îmi vine în minte când mă gândesc la grandoarea Bucureştiului e Casa Poporului. Un colos comunist, celebru în lume pentru dimensiunile sale, nebunia unui cizmar paranoic devenit dictator, parte dintr-un proiect de urbanism gigantic, oricum am privi-o, una dintre marile construcţii ale lumii(a două clădire după Pentagon ca suprafaţă şi a treia ca volum). Forfotind de viaţă şi încărcat de maculatura zecilor de ordonanţe şi legi obscure, Palatul Parlamentului, aşa cum este numit astăzi(nefericită asociere cu această categorie socială mizerabilă), nu a ajuns încă în faza finală de construcţie dar deja de ani buni este un simbol al Bucureştiului. Să fie oare ceea ce caut eu ?
Într-o asemnea metropolă, existenţa unei oaze de linişte, eventual cu verdeaţă pare utopică. Parcul Tineretului, Carol, Herăstrau sau Grădina Botanică sunt plămânii unui oraş pe care “fumatul pasiv” îl sufocă, care în ciuda aglomeraţiei de vizitatori epurează imaginea îndârjirii şi a luptei pentru verde(nuanţa „de semafor”) din marile intersecţii. Dintre acestea, se detaşează micuţul şi cochetul Cişmigiu, cu rândurile lungi de flori şi aleile umbroase şi cu cele două lebede, venit din altă epocă, parcă pentru a inspira pace la numai 5 minute de arterele principale. Să insufle oare aerul aristocrat al Cişmigiului aceeaşi distincţie Bucureştiului?
Dar simbolul la care îmi doream să ajung, cel pe care îl consider cel mai sugestiv pentru spiritul de astăzi al acestui oraş extraordinar nu este nici unul dintre cele de mai sus. Nu e vorba nici de grămezile de gunoaie din spatele blocurilor cenuşii, nici despre haitele de câini vagabonzi, nici despre aerul irespirabil de vară, dar pe de altă parte, emblema nu e nici Piaţa Revoluţiei,cu toată istoria de care este încărcată si mai ales cu bizarul monument din centru, nici superba clădire a CEC-ului vechi, nici Dealul Patriarhiei şi nici fabulosul Bulevard al Unirii. Răspunsul meu la propria întrebare îl gaseam la Universitate, pe peluza din faţa Teatrului Naţional, de unde statuia lui Caragiale veghea rondul aglomerat al pieţei. Folosesc timpul trecut pentru că aceasta a fost mutată, de curând, nu am înţeles de ce, pentru a face loc unui alt grup statuar.
Statuia marelui dramaturg ramâne pentru mine simbolul capitalei, un bronz aproape viu, din care Caragiale ne privea zicând: “Vă cunosc de 150 de ani şi (râzând) nu m-aţi dezamăgit niciodată…”. De acum ne va privi de pe strada Maria Rosetti, de la casa memorială a scriitorului.
Interogaţia mea se încheie aici, dar vă invit să găsim un simbol Bucureştiului, pentru ca merită cu adevărat. Astept propunerile voastre.
Articole similare:
- Meserie de viitor
- Bicicliti, bucurestenii mei!
- Fiţi destepti, ca tara geme!
- Candidatul Guşă(partea a II-a)
- Mocirla, godacii şi restul
Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.
Comments
No comments yet.
Leave a comment