Fulg
Un zumzet lin de romanţă pătrundea pe sub uşa masivă, întâlnind razele indiscrete ale unui soare palid de ianuarie, cernute de perdeaua gălbuie, într-un dans subtil al celor ce sunt şi nu se văd. De la marginea patului ornat cu basoreliefuri mitologice, spectacolul se oglindea în doi ochi încă tulburi după un somn zbuciumat, la care depunea mărturie aşternutul chinuit, răsucit ca un şarpe în jurul propriului trup. “Muzica întâlneşte lumina în palatul Versailles. Pun pariu că aşa vede bunica acum, din fotoliul ei. Ce halucinaţie bolnavă! Dar dacă asta o face să valseze, ca în tinereţe, cine sunt eu să protestez? Nici eu nu strivesc corola de minuni a lumii! Uite că văd şi eu la fel, sau poate că m-a învăţat să văd ca ea. Educat din deşeuri de înţelepciune, cum spunea Eco. E prea greu să înţeleg unele lucruri, dar nimic nu mă opreşte să le simt. Singura frumuseţe veritabilă a unei lumii infecte, restul sunt doar reflecţii subiective ale cotidianului.”
Dragoş se ridică cu greu şi păşi, acompaniat de scârţâitul parchetului, spre şifonier. Se decise repede la o nuanţă de negru, din multele pe care le găzduia dulapul, şi se întoarse la pat, privind aşternutul. “Mărul sunt eu, sau poate somnul. Sau poate nu totul e o parabolă şi am în faţă doar o plapumă, nu un şarpe. Ar fi prea simplu. Nimic nu e întâmplător.” Ochii verzi fugiră, însă, la o fotografie de pe noptieră. Rama lucioasă de lemn părea prea mică pentru zâmbetul unei mame cu noul său născut în braţe. Băiatul luă poza din mijlocul altor câteva înfăţişând aceleaşi personaje, toate aranjate ca într-un templu dedicat celei care fusese mama sa. “Tu trebuie să îmi arăţi drumul!” spuse în şoaptă fixând imaginei cu ochii înlăcrimaţi. “Nu sunt nici prea mic pentru a şti, nici atât de mare încât să-l găsesc singur. Vreau să înţeleg ce am de făcut. Ştiu că eşti aici şi doar aici, de asta pot adormi seara, pentru că în rest sunt singur.” Se ridică brusc, smuls parcă din mijlocul mării de gânduri care îl înconjura, îşi şterse faţa umedă cu palmele şi ieşi din cameră, uitând fotografia mamei între aşternuturi.
Zece minute mai târziu intra în bucătărie, unde bunica îl aştepta cu micul dejun. Părul brun, pe care niciodată nu-l lăsa să albească, atent pieptănat, nasul mic încadrat de 2 ochi căprui strălucitori şi limpezi, fruntea lată şi înaltă, statura scundă dar impozantă, toate desenau portretul unei forţe de viaţă uriaşe. Bătrâna aştepta zâmbind calmă în picioare, lângă masă.
-Sărut mâna, o salută Dragoş, descreţindu-şi fruntea şi aproape zâmbind şi el.
-Bună dimineaţa, copile. Cum ai dormit? Uită-te pe masă, zi-mi dacă mai vrei ceva şi hai să mâncăm împreună!
-E perfect aşa, bunică. Cei doi se aşezară şi micul dejun îşi urmă cursul de fiecare zi, cu discuţiile despre ultimele lecturi şi cu frânturile de înţepelciune ale bunicii, presărate printre feliile de pâine prăjită.
-Ce planuri ai pentru azi? Întrebă bătrâna în timp ce strângeau împreuna masa.
-Mai nimic, bunică. Probabil o să citesc şi o să mă gândesc aiurea, ca de obicei. Dacă ninge astăzi o să ies puţin să iau aer. Sărut mâna pentru masă, adăugă ieşind din bucătărie.
-Dragoş, îl opri bunica. Nu ai vrea să mergi la patinoar, sau poate la bibliotecă? Să mai vezi şi alte locuri, unde poţi să admiri ninsoarea sau să citeşti? Să mai schimbi aerul…
-Nu, bunică. Nu am de ce să văd alte locuri şi aerul e acelaşi peste tot. Vizuina mea mai are încă multe pagini neatinse şi de ce aş vrea să mă aflu printre atâţia oameni? Probabil nici n-aş mai putea să urmăresc fulgii, că s-ar băga vreun nemernic în faţa mea, aş pierde tot spectacolul.
-Cum vrei… Era doar o sugestie, zise bunica deja obişnuită cu respingerea oricărei propuneri de socializare de către nepot. Totuşi dacă te răzgândeşti… sau chiar numai daca ieşi la aer…poate încerci să te…
-Bunică, nu mai insista pe chestia asta. Eu nu sunt un om ca toţi ceilalţi şi nu am nevoie să adopt obiceiurile lor. Poate o să vină şi ziua când o să mă bărbieresc, dar acum… sunt un pustnic.
Retras în “vizuina” sa, Dragoş se trânti într-un fotoliu în care citea de obicei şi luă o carte, încercând să-i regăsească firul epic. Privirea îi trecu pe deasupra calendarului. Joi, 5 ianuarie. Se încruntă şi închise volumul din mână cu un gest nervos. “Off, de ce nu am putea sări peste ziua asta? De ce vine iar in fiecare an? M-am săturat de imaginaţia mea! Vreau să fiu liber, dar dacă n-o să se oprească? Dacă sunt prea slab şi n-o să-i pot rezista? A trecut ceva timp de când nu a mai apărut şi totuşi azi sunt 5 ani de când l-am cunoscut. Pe cine am cunoscut? Dragoş, imbecilule, e doar un grăunte de imaginţie, un confident de care nu ai nevoie!” Se ridică şi începu să se învârtă impacientat prin cameră, cu parchetul scârţâindu-i sub picioare, mărturie că lumea reală nu s-a pierdut prin cascada de gânduri. “Sunt stăpân pe mine. Am 17 ani aproape, nu mai sunt de mult un copil şi am control asupra minţii mele! Cine e el? Nu e nimic. O să-l alung dacă mai apare vreodată, cât mai repede cu putinţă. Să-şi ducă tăcerea în altă parte, am şi eu destulă.”
Un bâzâit al telefonului mobil îl opri chiar când era pe punctul de a se linişti. Mesajul de pe ecranul albastru : <<Suntem acasă, poate ne faci o vizită!>> îl enervă la culme. Răspunse monosilabic: <<OK>> gândind: “Perfect! Astăzi se încheie toată copilăria asta. Să apară numai pe-acolo şi îl pun la punct.”
Ieşi în grabă şi se îmbrăcă.
-Ies pe afară, poate trec şi pe la Silviu, îi zise bunicii care ieşise să-l conducă.
-Ai şi observat că ninge şi doar ce a început! Bine copile, mergi. Ai grijă de tine.
-Încerc. Sărut mâna. Nici nu observase că ningea, mintea îi alerga frenetic pe harta drumului pe care îl avea de făcut. Simţurile îi erau amorţite de încordarea care îl cuprinsese, nu mai vedea nimic, nu mai simţea nici gerul pătrunzător. Vroia doar să se ştie pentru totdeauna singur cu gândurile sale. Coborî treptele şi intră în staţia de metrou. Acelaşi miros de metal şi aceeşi oameni cenuşii. “Şobolani contaminaţi de lipsuri. Cenuşii prin definiţie.” Trenul sosi imediat şi Dragoş urcă evitând orice contact cu obişnuitul cerşetor, care lua astăzi forma unui puşti cu un număr mare de fraţi, reţetă a succesului nedetronată încă din peisajul subteran. Privirea îi aluneca pe feţele călătorilor cu aceeşi răceală cu care aceştia priveau in gol, evitând interacţiunea umană. “Câtă singurătate în plină dezvoltare a comunicaţiilor! Mai singuri ca niciodată. Şi eu sunt unul dintre ei.”
Coborî la Obor şi ieşi la suprafaţă. Oamenii zgribuliţi treceau pe lângă el cu viteza obişnuită a vieţii bucureştene. “Asta îmi place la oraşul ăsta. Nu mă cunoşte nimeni. Altfel cine ştie, poate ar fi intrat vreo unul în vorbă cu mine. Urăsc asta. Şi cel care ar fi facut-o o urăşte, dar o face din reflex. Bine că nu am reflexe din astea, ar însemna să mă detest pe mine. Şi atunci nu aş mai fi nici măcar singur, aş fi pierdut.”
Peste câteva minute Dragoş chema liftul într-o scară de bloc sovietic. Se opri la etajul 6, tremurând ca scuturat de friguri. Obrajii îi ardeau şi avea o privire stranie când ciocăni de două ori la uşă şi apoi sună de două ori. Un tânar solid, brunet, cu o înfăţişare aspră îl întâmpină zâmbindu-i prietenos, gest de care nu părea capabil la prima vedere.
-Salut, puştiule. Intră! Te aşteptam… cu ceva nou şi deosebit azi. Un cocktail adus din Brazilia de un prieten care lucrează în armată. O să-ţi placă.
-Silviule… îmi pare rău dar trebuie să-ţi spun ceva. Azi te vizitez pentru ultima oară… mă las.
-OK omule, eşti mare, e alegerea ta. Acum hai să ne îndulcim. “Şi eu am fumat ultima oară de atâtea ori”, adăugă Silviu pentru sine.
Dragoş deschise uşa camerei pe care o cunoştea atât de bine. Aceiaşi doi oameni pe care se aştepta să-i intâlnească în fumul dens de ţigară şi…acel miros. Mirosul unic al plantelor uscate… Primul fum îi merse direct in genunchi, era relaxat şi pregătit pentru întâlnirea pe care o aştepta.
Trecu o oră în care fumul din cameră nu se subţie deloc. Dar el nu apărea. Dragoş nu mai avea nici un gând, limba i se împleticea şi totuşi vorbea iar ceilalţi râdeau. De aceea îl plăceau pe băiatul mult mai mic decât ei, pentru că drogul îl facea să spună cele mai năstruşnice poveşti, să întrebe cele mai neobişnuite lucruri, să aducă tot ce îl învăţaseră zecile de cărţi, în forma cea mai lesne de înţeles unor oameni care nu se puteau distra decât când nu mai erau ei. Când personalitatea se dilată şi devine comună cu a celorlalţi, când toţi sunt la acelaşi nivel şi nimeni nu vrea mai mult, când pacea universală guvernează… atunci oamenii se pot lăsa pradă imaginaţiei constructive, ies la iveală aspiraţii ascunse adânc, curg idei pentru o lume mai bună. Doar când creierele sunt topite, omul devine ceea ce l-a făcut natura să fie – o piesă a giganticului puzzle fără de care celelate piese vecine nu au nici o însemnătate. În rest el e un perpetuum-mobile utopic care se aruncă în vâltoarea unei vieţi al cărei secret nu îl va descoperi niciodată.
Dragoş era şi el altcineva decât de obicei. Era jovial, întreţinea atmosfera, nu tăcea mai mult decât îi lua să bea o cană de ceai, pe scurt, ieşea din carapace. Era timpul să plece şi era chiar mulţumit că fusese scutit de întâlnirea prevăzută.
Se simţea stăpân pe sine şi abia aştepta să ajungă acasă să înfulece o omletă făcută de bunica. Frigul de pe stradă îl lovi însă mai tare ca oricând. Căzu în genunchi pe zăpada proaspătă şi se ridică cu greu. Picioarele nu îl ajutau prea mult, se impleticea, gura îi era uscată şi limba îl ustura. Blocurile păreau că se apleacă în bătaia vântului, oamenii aveau trăsături diforme… totul era diferit decât ştia. Păşea împleticit spre metrou încercând să-şi revină din amorţeală care îi cuprinsese tot trupul.
-Ai grijă pe unde calci, prietene! Se auzi o voce sinistră şi stridentă din spate. Dragoş se întoarse nervos că cineva îl abordase, dar ceea ce văzu îl facu să cadă din nou în genunchi pe trotuar. Un tânăr slab şi îmbrăcat într-un palton negru, cu faţa şi mainile foarte albe şi ochii mici şi arzători îl privea aparent îngrijorat.
-TU ! Te aşteptam… Dar cum…? Tu nu vorbeşti, Fulg, tu eşti mut!
-Nu am fost niciodată mut. Însă tot ce îmi spui tu de fiecare dată…e cu mult mai interesant decât ce aş putea spune eu. Eşti atât de deschis cu mine, puştiule! Şi ştiu totul despre tine, ştiu că ai deja toate răspunsurile, ce să mai adaug?
-Şi ai stat în toţi anii doar să asculţi… Îmi pare rău dar nu vreau să te mai văd. Astăzi a fost ultima mea aventură şi tu nu vei mai exista, imediat ce îmi revin.
-Deci vrei să plec…ingratule. După o prietenie atât de frumoasă… de când eram copii chiar. Îţi abandonezi amicul din copilărie, Dragoş ?
-Ce prietenie?, scrâşni furios din dinţi băiatul. Tu nu eşti decât o nălucă. Un aşa-zis prieten imaginar. Şi nu faci altceva decât să-ţi demonstrezi adevărata faţă acum. Nu ai fost mut, ai fost doar prost, nu ai avut ce să spui…
-Ţie frică! Ştiu despre tine tot şi acum vrei să evoluezi şi doar TU să ştii totul despre tine!
-Cât de prost eşti. Exişti pentru că am vrut eu să exişti şi acum eu plec iar tu nu vei mai exista. Mori!
Dragoş porni spre metrou adunându-şi toate forţele rămase. Fulg îl urmărea păşind pe zăpada proaspătă printre trecătorii care mai întorceau capul din când în când spre băiatul ce, cu privire de nebun se împleticea la fiecare pas. În ochii lui, lumea contorsionată de efectele secundare ale drogului apărea ca un vis urât dar pe care frigul îl facea veridic. “Semne că mă voi trezi în curând, simt frigul şi blocurile nu se mai apleacă…” îşi zise zărind intrarea în staţie. Ştia că el e încă acolo, dar simţea cum îi revin puterile.
Ajunsese pe peron. Fulg îl depăşise pe scări şi îl aştepta.
-Dispari,îi zise băiatul. Un bătrân se uita mirat din spatele său la coşul de gunoi pe care îl apostrofase tânărul.
-Parcă mai înainte eram un fragment de imaginţie. Mintea ta e bolnavă, puştiule. Trebuie să înţelegi şi să accepţi că eu voi fi aici toată viaţa şi că fumul e singura ta scăpare dintre cărţile care te ţin prizonier. Eu nu plec nicăieri.
-Eşti un reziduu de nebunie, ai dreptate. Dar astăzi dispari definitiv.
Metroul se apropia şi Dragoş păşi pe peron.
-Te conduc până acasă, prietene, zise Fulg.
-Adio,prietene, zise Dragoş privind farurile orbitoare ale trenului care intra în staţie.
Când uşile se închiseră Dragoş se agăţă de o bară de susţinere. Era aproape treaz şi simţurile percepeau realitatea din nou. Fulg nu mai era. Îl aruncase în faţa metroului. “Boala minţii poate fi învinsă doar de forţa gândirii sănătoase. Imaginaţia dispare in imaginaţie, orice gând oricât de utopic dispare în altul, un univers generat din nimic, asta pot face eu cu mintea. Acum ştiu tot ce aveam nevoie.”
Reajuns la suprafaţă, intră în super-market-ul de lângă ieşirea din staţie. Se duse direct la toaletă.
Zece minute mai târziu alerga spre casă. Intră şi se repezi spre camera bunicii. Ea îl întâmpină în uşă:
-Ce-i cu tine copile? Eşti tare palid! Ce ţi s-a întâmplat?
-Nimic bunică, vroiam doar să-ţi spun că te iubesc. O sărută în grabă pe obraz şi după o privire pătrunzătoare dispăru în baie.
“Ultimul pas, mamă! Ultimul! Sunt curios cum e.” Scoase din buzunar o lamă de ras…
După un sfert de oră de tăcere, bunica ciocăni îngrijorată la uşa băii. Dinînauntru se auzea doar sunetul unui robinet lăsat deschis. Mai ciocăni o dată…
Uşa se deschise şi imaginea nepotului îi apăru în faţă. Un tânăr bărbierit cu grijă păşi afară şi o îmbrăţişă. Îi şopti că e obosit şi intră în camera sa.
Mai privi o dată fericit la fotografia mamei. Căzu într-un somn greu. Ea îl veghease toată ziua pentru că toată lumea sa era un vis.
Mama îşi sărută copilul pe frunte când acesta deschise ochii săi verzui după cele 5 săptămâni de comă. Păruseră a fi 5 ani…
Nu exista articole similare.
Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.
Destept nepot am.
Acum stiu cu cine seamana.
Tu stii??
Lucian
(unchiul tau preferat)