Legea savanei
Cenuşiul oraşului, izul de smog şi kilotonele de praf din aer, umezeala metroului, sunetul de claxoane precipitate, toate pictează tabloul vieţii anului 2007. Şi pentru că imaginea trăieşte, fresca e împânzită de suflete. Fataliste sau optimiste, rele sau bune, triste sau fericite pentru o clipă, goale sau răbufnind de trăiri şi întotdeauna grăbite ele caută, aleargă, aşteaptă, plâng, se târăsc şi uneori zâmbesc, într-un cuvânt – trăiesc. Ce ar fi lumea fără furnicile marilor oraşe? Ar fi mai bună, mai liniştită, mai putin curate, mai pură? Sau ar fi mai săracă ? Voi reveni mai jos la aceasta întrebare.
Schimbare brusca de subiect, aparent fără nici o legătură cu deja îngrijorătoarea introducere: Îmi plac comparaţiile. De fapt, trebuie să recunosc – sunt fascinat de puterea comparaţiilor, de dimensiunile atinse de faptele cotidiene asociate unor ilustre modele, fie ele şi abstracte. Fie şi în imaginaţia mea mutantă şi tot îmi oferă o ieşire din cotidian, un prilej de meditaţie uneori şi întotdeauna o sursă de aberaţii ulterioare. La urma urmei puţină filosofie, chiar bolnavă, ne poate ajuta să înţelegem de ce apa curge, nu pluteşte prin aer. Deci, iată cum văd eu lumea(atenţie – voi schimba din nou brusc subiectul).
Se vorbeşte despre legea junglei, ca despre dominarea violenţei, a forţei brutale în raporturile dintre oameni, dacă ar fi să definim acest concept, însă eu îl extind şi îl privesc ca pe flagelul îndârjirii, al infatuării, al instinctului de vânător şi al mentalităţii de pradă care a cuprins lumea “modernă”. Legea junglei guvernează viaţa mileniului nostru, dar îndraznesc să afirm ca nu este cea mai potrivită asociere. Voi explica. Jungla este desişul pădurii, încâlcirea de materie mai vie decât materia în sine, mai periculoasă, mai întunecată şi mai salbatică decât fiara cea mai necruţătoare de pe planeta – omul. Şi atunci, în ciuda asemănărilor, de ce nu vad comparaţia ca pe una adecavată? Pentru că în multitudinea de incertitudini şi umbre ale pădurii tropicale, băştinaşul sau vizitatorul ocazional au certitudinea că sunt pândiţi de fatatalitate din spatele fiecarui desiş de frunze, din înălţimea fiecărei liane şi din ascunzişul oferit de fiecare umbră. Lumea creată în jurul junglei este una în care supravieţuitorii sunt cei care ştiu să se strecoare, sunt cei conştienţi că fiecare pas poate fi ultimul, cei care înteleg că rolul vânătorului şi cel al prăzii nu se vor schimba niciodată dar că oricine poate fi actor în ambele sensuri.
Existenţa rasei umane „moderne”, însă, nu se încadrează în pesajul descris mai sus, ci se prezintă cu un grad de perversitate superior. Viaţa nu este altceva decât o savană întinsă a posibilităţilor îndepărtate şi ascunse în marea de iarbă. Direcţiile de înaintare sunt aparent multiple iar bipedul, cu cerebel capabil să conceapă din simple interacţiuni electrice minuscule cele mai complexe lumi şi detalii, trăieşte sub impresia că domeniul său ar fi un câmp deschis, un teren cu variante infinite de înaintare. Asta dacă omul, intrus în mijlocul unei naturi pe care pretinde că o domină, simplu călător prin ţinut, stă în picioare, dacă visează, dacă speră, dacă intuieşte reuşita. Ce se întâmplă însă dacă el alege să se odihnească pentru o clipă? Călătorul se aşează pe o buturugă pentru un moment de linişte şi de meditaţie, aşa cum facem cu toţii din când în când. Dar vai! Abia acum realizează eroul nostru unde se află, abia acum mintea sa recunoaşte că a căzut in capcană. Privirea se înceţoşează la vederea ierburilor deasupra cărora trona cu doar câteva clipe mai înainte. Acum nu mai vede decât desişul uscat şi un petec de cer dacă ridică privirea. Dar oare nu cumva este şi el, la rândul lui, privit de undeva din apropiere? Savana ascunde multe perechi de ochi, multe gheare şi multe şiruri de colţi iar omul, din punctul său de meditaţie, realizează că e prizonier, că nu are o infinitate de variante de continuare a călătoriei, ci doar una: trezirea la realitate, urmată de supravieţuire şi adaptare.
Aici e diferenţa dintre jungla şi savană, în fata Morgana, care apare în câmp deschis, chiar când cerul apre mai aproape ca oricând. Viaţa nu poate fi o junglă, pentru că, măcar într-un moment al vieţii noastre, toţi ne-am lăsat purtaţi de paşii viselor pe tărâmuri, pe care fiecare le va păstra încuiate, fie în mici cutiuţe muzicale adânc în suflet sau minte, fie în cufere grele cu lacăte ameninţătoare aruncate în străfundul subconştientului. Existenţa fiecăruia poate fi comparată cu o savana întinsă şi înşelătoare, tocmai din cauza existenţei viselor şi ideilor pe care alegem să le condamnăm unei uitări selective, pentru că la un moment dat atât visul cel mai frumos cât şi coşmarul cel mai odios au părut atât de reale sau realizabile, măcar pentru o clipă. Viaţa ne lasă impresia că suntem mai puternici sau mai deştepţi decât ea, dar mai devreme sau mai târziu, ne oprim pe o buturugă şi aflăm că nu e aşa.
De ce toată această analogie? Pentru că omul se transformă în fiecare zi câte puţin, se adaptează habitatului şi învaţă să găsească drumul prin savană. În ce se transformă totuşi? Aceasta este întrebarea cea mai interesantă – cine este maestrul savanei, cel care deţine secretul vieţii în acest regat cu două feţe şi un singur cer?
Leul e regele, un animal magnific prin ţinută si statură, un amalgam de forţă şi frumuseţe, pe care conştiinţa umană l-a declarat stăpân al animalelor. E bizar cum conceptul de stăpânire, de drept de proprietate al cuiva asupra unui biositem atât de complex, poate exista absolut oriunde, nu? Leul însă nu deţine nici un secret, el este doar un organism adaptat la viaţa în savană, prădătorul de care se tem turmele de antilope şi zebre, un exemplu pe care omul l-a adoptat de la grotă la costumele Armani. Pe drum s-a pierdut nobleţea simplă a vânătorului şi s-a păstrat doar instinctul ucigaş, dezvoltat atât de armonios prin secole de practică.
Să fie girafa creatura căutată? Ea este într-adevăr deasupra tuturor la propriu însă tocmai asta o face fragilă, posibilitatea de a privi departe uitând că pământul este totuşi mai aproape decât cerul. Oricât de potrivit ar părea, nu mă gândesc nici la şarpele, venit din preistorie şi perfect adaptat oricărei noi provocări, dar pedepsit să se târască mereu. Nu e vorba nici despre maimuţele de tot felul, imagine latentă a omului, nici despre hienele care par să râdă în faţă civilizaţiei, ca veritabile iele şi nici despre vulturii ce pândesc moartea de sus, neştiind că modul lor de viaţă a creat monştri în timpul războaielor mondiale, conduse din saloane bine aerisite şi ponderate din spatele ceştilor de cafea sau ceai de admirabili lideri bipezi.
Şi atunci pe cine căutăm? Îl căutăm pe cel care nu are duşmani naturali, nu este un vânător temut de nimeni şi nu este îngrădit de nimic în călătoria sa printre ierburi. Acesta este elefantul, echilibrul între măreţie şi modestie, între forţă vitală şi crimă, trăind deasupra ierburilor dar păşind sigur că nu îl aşteaptă nici o ambuscadă. Iată deci că în savană există o creatură care nu se teme, care semnifică echilibrul dintre vis şi realitate al oamenilor, care îşi poartă paşii greoi prin marea de vegetaţie fară să zgârie cu cheia vopseaua de pe maşina nouă a vecinului şi care are alături doar familia pe care o conduce spre oaza de linişte şi apă proaspătă.
Perfecţiune? (un moment scurt de visare) NU. Pentru ca până şi blândul elefant are un duşman – omul. Din nou omul…
PS: Am rămas dator cu un răspuns la întrebarea de la început. Lumea e mai săracă cu fiecare specie care dispare(chiar dacă mi-aş dori eu să vad manelişti numai la ZOO,în spatele gratiilor). Furnicile oraşului nu sunt simple jetoane pe masa de Monopoly a lumii, ele suferă metamorfoze în fiecare zi şi se adaptează continuu vieţii, de aceea nu vor dispărea. Din păcate nu vor apărea nici elefanţi din furnici.
Nu exista articole similare.
Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.
[...] de lucruri serioase. Delicat ca o gazela Thompson(pozand pentru gheparzi si lei, in mijloc de savana), cum ma stiu, partea mea dorsala e total nemultumita de raceala si duritatea lemnului care [...]