Triunghiul Bermudelor
Lumea sportului anului 2007, una a permanentelor schimbări, ne oferă zi de zi o armată de ştiri şi de analize de caz, în ziarele de sport, pe care suntem obişnuiţi să le filtrăm fără a pune prea multe întrebări. Fotbalul rămâne regele incontestabil, jocul ar trebui să treacă peste barierele de huligani incapabili să se bucure de spectacol, de conducători de cluburi care nu înţeleg nimic, de regulamente, clasificări, arbitraje şi bârfe cu pretenţii de tabloid mioritic.
În fotbal, din iarbă, se câştigă respect, bani şi statut social dar se şi pierde. E inevitabil şi absolut normal pentru balanţa universală. Important nu e cine pierde în jocul efectiv, acesta fiind doar unul al banilor la urma urmei, ci ceea ce comunităţile, formate în jurul unui simbol sportiv, câştigă în urma jocurilor “destinului”. Performanţa nu înseamnă destin, nu pe asta se bazează, gramul de noroc ce însoţeşte oricare mare realizare în oricare sport fiind doar factorul terminal din ecuaţia reuşitei. În peisajul nostru cotidian, al fotbalului cenuşiu ca blocurile unui Bucureşti ce nu mai face faţă Europei ce-l vizitează, fără scrupule de musafir amabil, rămâne doar echipa naţională.
În ultima vreme aud şi citesc din ce în ce mai des expresia “ecuaţia calificării la Euro”. Să privim pentru o clipă(care promit că nu va fi prea lungă) matematica din spatele sintagmei atât de populare printre comentatorii şi analiştii sportivi. Se va califica generaţia lui Mutu sau va rata a patra calificare consecutivă? Nici nu vrem să ne gândim la ultima variantă, ci la factorii care influenţează cel mai mult prestaţia echipei. Pentru că fotbalul modern nu se joacă doar pe gazon, se gândeşte şi se planifică, echipa se construieşte.
Oricare ar fi fost numele selecţionerului, selecţia oamenilor din linia a doua de strălucire a echipamentului galber-auriu a venit din altă parte. Din umbra licenţelor internaţionale şi a strângerilor de mâini purtătoare de Rolex, fraţii Becali indică de mulţi ani jucătorii care vin la naţională. Au venit destui flăcăi care nu aveau ce căuta în primul 11 al unei formaţii din modestul campionat românesc, pentru a putea spune ca fraţii lucrează pentru oamenii lor si reciproca e valabilă. Cum valorile autentice pot fi numărate cu indulgenţă pe degetele de la ambele mâini, rămâne destul loc în vestiar pentru completarea lotului, Giovanni joacă rolul patronului de club absurd şi delirant, însă cu o eleganţă şi discreţie de admirat.
Partea organizatorică cade pe umerii şubrezi şi delicaţi de domnişoară bătrână ai Federaţiei, conduse de „Naşul” Mircea Sandu şi, mai nou, supervizată de ucenicul Ionuţ Lupescu. Titlurile de jucători reprezentativi ai generaţiilor lor nu le-a ajuns foştilor fotbalişţi. Sandu a învăţat meseria de manager de federaţie şi că legea compromisului poate aduce un nou mandat unui vechi adept. Cuplul Sandu-Lupescu veghează. La ce? La ruşinea tradiţională de la casele de bilete dinaintea oricărui mare meci, în faţa stadionului „Gheorghe Hagi”(ironic, nu?), pe care se va juca partida cu Olanda. De ce nu se joacă regalul naţionalei din 2007 în Giuleşti sau în Ghencea unde până şi turcii ar tremura la cantecul tribunelor? Doar Sandu şi Lupescu ştiu răspunsul şi ceva îmi spune că vor rămâne secretoşi şi pe viitor. Şi ar mai fi atâtea întrebări…
Prins în mijlocul jocurilor de vestiare, între valoarea şi tonusul celor ce ne reprezintă în teren şi firele invizibile ce leagă jaloanele de la antrenament de interese exterioare, minând dezvoltarea naturală a talentului amestecat cu apă, stă selecţionerul. Antrenor şi manager, naţionala noastră nu ar putea avea la ora actuală unul mai bun. Piţurcă, oricâte imperfecţiuni i s-ar imputa este titirezul prins între tactică, politică, psihologie, şedinţe video şi determinarea unui învingător la Sevilla, a cărui viclenie nativă a întâlnit calmul şi răbdarea antrenorului. Nea Puiu, pupătorul de icoane făcătoare de driblinguri, aristrocratul Boloni, profesorul Ienei sau regele, student în ale băncii, Hagi, niciunul nu ar putea să stea în locul lui Piţi. A făcut şi greşeli, l-am şi aplaudat, el menţinând mereu echilibrul dintre fraţii negustori şi cuplul de repetenţi la management. El e omul care are cea mai grea meserie în acest sfârşit de săptămână. Poate şi cea mai frumoasă!
În interiorul triunghiului descris mai sus se formează echipa naţională a României, locul unde un grup de băieţi talentaţi, în frunte cu Mutu şi Chivu, bat la porţile unei Europe pe care au cunoscut-o până acum doar la televizor şi din poveştile de succes ale colegilor de la cluburile unde se joacă fotbalul adevarat. Echipa noastră creşte, sau cel puţin asa sperăm noi, îngrădită de acest perimetru sintetic, pentru că liniile de marcaj ale gazonului, gardurile, tribunele şi suporterii autentici(nu rebuturile sociale cărora din păcate încă li se mai permite accesul pe stadioane) nu au ingrădit niciodată explozia de bucurie a marilor victorii. Pentru că ei, cei din teren au tulburat mereu plasele porţilor adverse, nu altcineva.
Nu vijeliosul Robben, vulpoiul Ruud sau creierul van der Vaart reprezintă pericolul pentru ai noştri. Nici agresivitatea lui van Basten. Nici măcar mentalitatea românească de asupriţi ai destinului potrivnic. Pericolul e altul. Ratarea ne-ar arunca pe banca de rezerve a fotbalului mondial şi ea s-ar datora în totalitate Triunghiului Bermudelor în care actuala generaţie s-ar pierde. Calificarea e la un pas. Mai rămane jocul.
Astăzi e sâmbătă, 13 octombrie 2007, mai sunt câteva ore până la începutul partidei cu Olanda. Sper ca deseară, după meci, să pot să vă vorbesc despre triunghiurile în bandă prin care ai noştri i-au anihilat pe batavi şi să uit, în bucuria calificării, despre Triunghiul Bermudelor.
Nu exista articole similare.
Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.
Comments
No comments yet.
Leave a comment