Trişti cei săraci cu duhul…
De unde să încep când vreau să scriu despre cuvinte? Valoare cuvintelor nu stă nici în semantică, nici în dicţionare, nici în codurile de bare de pe spatele cărţilor. Însemnătatea lor se află în idei, în conexiunile invizibile pe care le stârnesc în mintea cititorului, în spiritul uman primordial, pe care reuşesc să-l scoată la suprafaţă din cea mai întunecată temniţă a subconştientului. Mereu am fost fascinat de puterea pe care cuvintele o au asupra oamenilor şi de aici a rezultat o pasiune şi un regret. Voi vorbi despre fiecare.
Îmi plac cărţile şi îmi place să citesc, îndrăznesc să am păreri despre literatură, pe care nu pretind să le impun cuiva. Cititul e o plăcere prea intimă pentru a fi disecată, muzica unică ce stimulează creierul nu poate fi pusă pe un portativ. Imaginaţia întâlneşte realitatea şi povestea care se înfiripă, printre rânduri, crează un univers unic pentru fiecare. Câte un univers pentru fiecare, câte un simbol pentru ură şi dragoste, demnitate şi josnicie, pasiune şi deşertăciune, cea mai bogată şi importantă lecţie, pe care nu o predă însăşi viaţa, stă în cuvinte ticluite de un om pe care nu îl cunoşti niciodată. Dar ajungi să înţelegi atât de multe despre el…
Un scriitor bun este acela care îţi spune exact ce gândeşti tu, îţi delimitează de fantezie gândurile pe care cuvintele tale nu le pot reda, vocea minţii descoperă ecouri şi profunzimi nebănuite. O carte bună îmi aşează gândurile, mi le filtrează, mă scoate din praful ce-mi este aruncat în ochi zilnic, îmi aminteşte că sunt om şi că pot, că am în mine mai mult decât organe. Trăiesc! O carte bună ma face să simt asta.
Găsesc de cuviinţă să menţionez că sunt 2 scriitori care m-au mişcat şi despre care voi scrie câte un post/articol special. Primul este Feodor Mihailovici Dostoievski, considerat de mulţi şi de mine personal, cel mai mare scriitor care a trăit vreodată, omul care a perceput şi înţeles natura firii umane şi complexele mecanisme de interacţiune ale societăţii, cu mult înainte ca psihanaliştii să teoretizeze şi explice pe mii de pagini ceea ce el a simţit. Profesorul de semiotică şi scriitorul Umberto Eco, contemporan în viaţă, este geniul secolului nostru în literatură, care concepe fiecare capitol al cărţilor sale ca pe o probă a dorinţei cititorului de a înainta prin uriaşa junglă a posibilităţilor care îi sunt deschise. Cei doi se completează reciproc în redarea vieţii în cuvinte, primul are în prim plan omul, al doilea posibilităţile acestuia. De aici provine plăcerea cititului. Sunt oare un neadaptat dacă nu refuz imaginaţiei, această delectare?
Am ajuns şi la regret. Timpul, cel mai priceput ucigaş şi mai temut torţionar e şi cel mai regretat camarad atunci când, într-o dimineaţă, realizezi că noua ziua începe aşa cum s-a terminat cealaltă, într-o veşnică întârziere. Îmi pare rău că nu îmi permit deliciul lecturii mai des, îmi pare rău că nu am realizat mai devreme că nu tot ce stă scris merită citit şi îmi pare rău că în şcolile noastre nu se cultivă gustul pentru adevăratele valori ale literaturii.
În ultimul timp mă gândesc din ce în ce mai mult la felul cum fiecare dintre noi dăm valoare vieţii pe care o trăim. Cu ce rămâne sufletul din experienţele zilnice? Durere, teamă, dispreţ şi îndârjire oarbă. Nu doar banii şi statutul social împlinesc un caracter puternic şi o personalitate matură. Mintea are nevoie să fie incitată, să umble pe cărările umbroase ale îndoielii, să caute frenetic ieşirea din labirintul ideilor, învelit în ceaţa numită filosofie şi să exulte în faţa misterului desluşit! Sufletul nu vrea să fie piatră, are nevoie de o alinare, de refugiul oferit de o poveste, îşi doreşte să simtă că nu e singur şi că trăirile sale fac parte din om, mai presus de rasa biologică.
Pentru încheiere am ales pasajul meu preferat din „Crimă şi pedeapsă”, a lui Dostoievski. Scos din context poate părea absurd, dar pentru mine sunt cele mai vii rânduri pe care le-am citit vreodată.
„În coridor era întuneric; cei doi se aflau lângă o lampă. O clipă se priviră în tăcere. Şi toată viaţa lui n-a mai putut uita Razumihin această clipă. Privirea arzătoare şi fixă a lui Raskolnikov se făcea tot mai intensă, voind parcă să-l pătrundă până în adâncul sufletului. Deodată Razumihin tresări. Ceva straniu trecu între ei… o idee, o părere, ceva înfiorător şi groaznic, umbra adevărului se strecură între ei… Razumihin păli ca un mort.”
PS: În completarea gândurilor mele şi pentru a evita revărsarea propriilor mele critici la adresa poporului român, Florian Bichir vine cu articolul „Cum ne îndobitocim”, publicat în Evenimentul Zilei.
Nu exista articole similare.
Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.
Comments
Accesati MITCADUMITRUBLOG.BLOGSPOT.COM si studiati articulul
“Săraci cu duhul” !!!
Exceptional pasajul, si eu mi-l amintesc perfect, imi da fiori de fiecare data cand ma gandesc la el, alaturi de cel din fratii Karamazov:”nu tu l-ai ucis pe tata, Ivan, nu tu!”.
Ceea ce ai scris m-a facut sa ma simt bine.