Evadare
În următoarele rânduri nu este vorba despre Prison Break, precizez de la început pentru a nu dezamăgi pe nimeni. Nu este vorba despre celebrul serial dar e vorba despre închisoare. Una vie şi mai complexă decât imaginarul Fox River sau adevăratul Alcatraz.
Nu ştiu de când au început să mă fascineze închisorile. De la temniţa lui Fabricio del Dongo(Mănăstirea din Parma,de Stendhal) şi hrubele infestate de Inchiziţie ale lui Victor Hugo şi Umberto Eco, trecând prin muzica lui Johnny Cash(San Quentin) şi terminând cu mulţimea de filme despre subiect(Shawshank Redemption, în primul rând), acestea şi multe alte referiri din literatură şi muzică, împreună cu imaginaţia mi-au pictat tablul închisorii.
Nu e vorba despre celulele propriu-zise sau de oţelul şi betonul neprietenos, de societatea cel puţin îndoielnică dinăuntru sau de ororile şi calvalurile prin care un om poate trece fizic şi psihic, pe care mi le pot doar imagina. E vorba despre ideea de îngrădire a libertăţii unui om, cu un scop. De ce închidem un om? Pentru a îi plăti răul făcut societăţii cu un alt rău? Sau cu speranţa de căinţă şi aşteptând o radicală schimbare din partea condamnatului? Cum va fi el când va ieşi, dacă va mai ieşi vreodată? Mai bun. Nu. Mai înţelept? Poate. Mai bătrân şi în pragul unei noi pedepse? Cu siguranţă. Pentru cel care şi-a schimbat viziunea asupra vieţii, care a învăţat din calvar, care suferă şi se căieşte pentru clipele de sălbăticie care l-au adus acolo, durerea începe la ieşire. Ea vine din aplatizarea gândurilor şi din anii care au schimbat lumea, noua libertate vine fără un manual de folosire iar omul este pierdut. Mai vrea sa mute munţii atunci?
De unde aceste întrebări? Un articol din Cotidianul mi-a amintit de propriile idei despre temniţă. Replica pe care o dă unul dintre condamnaţii care au încercat să evadeze din Penitenciarul Focşani mi-a amintit de noi, cei care nu suntem în închisoare. Potenţialul evadat declară gardienilor şi poliţiştilor „Noi sîntem datori sa încercăm, iar voi, să ne prindeţi“. O scurtă sinteză a spiritului uman care nu poate fi încătuşat, care suportă orice vicisitudini atât timp cât există speranţă, într-un cotlon ascuns al minţii. Omul acela(pe care nu-l simpatizez pentru că poate fi un ucigaş beţiv sau un violator ordinar) nu a renunţat la luptă. I-a rămas un scop, o speranţă, un dor îndepărtat poate, un vis al somnului liniştit sau poate o dorinţă de răzbunare, de a face rău din nou, de a se îmbăta nu cu alcool, ci cu violenţă. Dar nu a renunţat, nu a acceptat ceea ce a primit de la soartă şi oricât de josnic ar fi, se întrevede o urmă de uman în el, demnă de o cauză mai bună.
Revin la noi, cei care putem lua metroul până oriunde, putem sta în frig sau ploie cât vrem, putem muri în orice loc, în funcţie de hazard, putem trăi alături de cine vrem. Totul se rezumă la motivaţia noastră. Cât de mult ne dorim, la ce suntem dispuşi să renunţăm pentru a obţine libertatea din subconştient? Cea pe care o dorim colectiv, dar pe care fiecare o definim în intimitatea gândurilor. Suntem liberi, cum procedăm? Faptul că viaţa nu e o joacă, betonul oraşului nu e un tărâm de vis sau că majoritatea covârşitoare a încercărilor de evadare din catacombele sociale, financiare sau morale sunt sortite unui eşec ucigaş de speranţă, nu e decât o premisă. O fundaţie pe care se poate construi un colos. Realitatea noastră nu e una exagerat de fericită, nu-i aşa? Lanţurile virtuale însă, nu mă fac decât să mă gândesc la libertatea gleznelor şi încheieturilor mele. De la cunoaşterea închisorii proprii pleacă evadarea.
Fiecare trăim în propria temniţă. Tocmai am scris ceva evident, ştiu, dar o conştientizare a realităţii nu strică. O altă închisoarea decât cea a propriei minţi şi a propriilor sentimente care clădesc zidurile şi pun gratiile între om şi lume, nu e decât o fantasmă a lumii moderne. Cu ghilimele, vă rog!
Închei cu un citat de la un om care a cunoscut temniţa siberiană cea adevărată, Dostoievski, prin vocea legendarului intelectual răzvrătit, devenit criminal, Raskolnikov:
„Ticălosul de om se obişnuieste cu toate!… Dar dacă gresesc? (…) Dacă, în realitate, omul nu este ticălos – omul în general, seminţia umană – atunci toate nu sunt decât prejudecăţi, termeni scorniţi de mintea noastră, şi atunci nu mai este nici o stavilă, totul va fi aşa cum trebuie să fie!…”.
Nu exista articole similare.
Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.
Comments
Din pacate este mult adevar in ceea ce scrii.Nu demult am auzitde la un om cult,un citat:”ai grija la gandurile tale,maine ele pot deveni vorbe,ai grija la voorbele tale,maine pot deveni fapte,ai grija la faptele tale ,maine pot deveni fapte,ai grija de faptele tale ,maine pot deveni obiceiuri,ai grija la obiceiurile tale ele pot sa arate caracterul,ai grija la caracterul tau el oate sa-ti pecetluiasca destinul.”
Pentru cei in afara zidurilor mintea e inchisoarea…iar temerile si indoielile sunt “gorilele” care te f.. :P