Blogu' lu' Gogu

Cuvinte pentru suflet şi minte. Un edificiu părăsit.

Dulia, zăvorul, patentul şi minţile odihnite

Din ziua când am văzut Filantropica prima dată, mi-am însuşit o expresie cu adevărat nemuritoare: „Viaţa e complexă şi are multe aspecte!”. O folosesc destul de des, dar adevărata dimensiune a faptelor am perceput-o abia sâmbăta trecută, într-o feronerie din Iaşi.

Acel magazin e un colţ de istorie, fapt pe care nu poţi să-l bănuieşti, privindu-l de afară. De ce spun asta? Pentru că prin vitrină pare a fi o feronerie a secolului nostru, dar, înăuntru, e de fapt o reminescenţă a erei „Nea Nicu, te iubim, că ca tine nu găsim”! Voi demonstra, povestind cele trei vizite pe care le-am făcut acolo, într-o singură zi.

Vizita I – Introducere în lumea feroneriei moderne

Intru, salut cu „Bună ziua” pe cele 3 vânzătoare care stăteau de vorbă într-un colţ. Una dintre ele, pe care o voi numi Nuţi în continuare(nu i-am reţinut numele, dar i se potriveşte) reuşeşte să se smulgă din vâltoarea conversaţiei şi să se facă oarecum disponibilă.

Eu: „O dulie aş vrea.”(M-am gândit că nu cer prea mult.)

Nuţi: „De care?” (pe fundal discuţia celorlate două, cu sonorul dat tare)

Eu: „Pentru un bec normal, de 60W, să zicem.”

Nuţi: „Deci de care vreţi?”

Eu: „Arătaţi-mi de care aveţi”(mă gândeam că nu ştiu eu să mă exprim)

Nuţi se uită la mine cu expresie de genul „Ce-o fi cu fraieru ăsta de nu pricepe?” şi îmi arată din ochi tejgheaua. Eu mă uit la diversele chestii expuse, o scanez în lung şi-n lat, nici urmă de dulie.

Eu: „Păi nu aveţi aici. Unde e? Că nu o văd.”

Nuţi: „Cum domnule nu o vedeţi, sunt atâtea aici, uitaţi şi de 5 şi de 15!”(Îmi arăta nişte burghie)

Eu: „Păi eu vreau o dulie! Astea nu sunt dulii.”

Nuţi: „O dulie? Păi de ce nu spuneţi aşa? Aici avem burghie. Dulii nu avem. La colega, în dreapta.”

Merg la doamna cu dulii, îmi cumpăr dulia şi plec fericit.

Vizita a II-a – Epopeea zăvorului

Am nevoie de un zăvor şi ghici la cine nimeresc! Nuţi. Trag aer în piept, sunt calm şi o abordez.

Eu: „Un zăvor, vă rog!”(erau fix în faţa mea şi am crezut că nu pot apărea probleme)

Nuţi: „Mare, mic?”

Eu: „Mic să fie.” Mă serveşte cu un zăvor de vreo 4 cm. Cer unul puţin mai mare, mi se oferă, e bun. Ce am uitat să explic, de la prima vizită, e că la acest minunat magazin vânzătorii sunt foarte interesaţi de sănătatea clienţilor, motiv pentru care aceştia sunt plimbaţi pe culoarul minunat de la diversele raioane la casă. Mersul pe jos face bine. Ce ţi se întâmplă ţie, clientul, pe scurt: vrei un produs, îl vezi(eventual îl atingi dacă te simţi că ai putea avea o relaţie de lungă durată cu el), apoi vânzătoarea îţi scrie un răvaş cu un cod de produs şi numărul de bucăţi, bileţel care îţi oferă onoarea de a ajunge la casa de marcat. Acolo ţi se verifică hârtiuţa, se „bate” codul în calculator, plăteşti şi primeşti un bon cu semnătură. Apoi, prin puterea bonului şi al răvaşului iniţial te întorci la produsul tău şi în sfârşit îl poţi avea. Minunate sunt căile comerţului modern! Urmez paşii de mai sus şi ajung la casă, cu răvaşul de la Nuţi.

Casiera(după 2 minute de aşteptare, vorbea la telefon): „10 bani, vă rog!”

Eu(foarte mirat, nu reţinusem preţul zăvorului): „O clipă, să văd dacă am o monedă. Sunteţi sigură ca e numai 10 bani?”

Casiera(după ce introduce din nou codul): „Da, 10 bani.”

Eu: „Ok, perfect.” Îmi iau bonul şi biletul, mă întorc la zăvorul meu, care era acum pus de o parte. Nuţi dispăruse, în locul ei o altă vânzătoare. Îi prezint cu mândrie documentele justificatoare.

Vânzătoarea: „Vi-l pun în ceva? Într-o pungă eventual?”

Eu: „Nu e musai, dar puneţi-l, e ok.” Mi se înmânează o pungă care conţinea un ŞURUB. Zâmbesc şi îi arăt zăvorul scos din cutie, mi-l doresc.

Eu: „Cred că e o confuzie, eu vreau zăvorul pe care mi l-a arătat doamna de mai înainte.”

Vânzătoarea: „Pe bon aveţi şurubul. Nu aveţi zăvor, îmi pare rău.”(Pe moment am simţit mirajul zăvorului îndepărtându-se, dar mi-am revenit repede, nu concepeam să îl pierd!)

Eu: „Verificaţi bileţelul, vă rog, am cerut un zăvor.”

Vânzătoarea: „Cine vi l-a arătat?”. O descriu pe Nuţi, domnişoara pleacă în căutarea ei. Rămân singur cu zăvorul. Îmi vine să râd, mă uit în jur după camera ascunsă sau vreun semn cu Zona Crepusculară. Nimic. Doar tăcere şi un şurub impostor.

Revine vânzătoarea cu Nuţi. Se verifică răvaşul şi bonul. Corespund. Şurubul este al meu în mod oficial, dar încă nu am dreptul la zăvor. Mă uit la ele, răbdarea îmi e pe sfârşite şi de undeva îmi răsună în cap refrenul „Pumnii mei minte nu are.”

Eu(către Nuţi): „Doamnă, mi-aţi arătat zăvorul cel de acolo, cred că aţi greşit ceva. Poate codul.”

Nuţi: „Deci vreţi zăvorul până la urmă! Da, e greşit codul, îmi cer scuze, vă fac alt bilet. Îmi cer scuze.”

Eu(bucuros de izbândă): „Nicio problemă.” Merg la casă şi achit, mă întorc victorios, dar înainte să primesc artefactul dorit…

Nuţi: „Şi şurubul? Ce faceţi cu şurubul?”

Eu: „Îl iau, dacă tot l-am plătit.”(În gând îmi spun: O să mă mândresc cu o bucată de metal de pe Marte!)

Nuţi: „Îl luaţi? Foarte bine! E bine că îl aveţi în pungă, altfel poate vă întorceaţi după altul!”(Părea să spună: Bună alegere!) Plec, speram că era pentru ultima oară.

Vizita a III-a – Ultima aventură

Cum spuneam la început, viaţa e complexă şi are multe aspecte. A treia descălecare a lui Vlad la feronerie s-a întâmplat în aceeaşi zi, la vreo 2 ore de la episodul cu zăvorul. Deja eram familiar cu locaţia şi ştiam unde trebuie să cer patentul de care aveam nevoie. Nu era pe raion cu Nuţi, asta era bine.

Zona cu scule e la un metru în spatele casei, acest notariat al magazinului. Nu era nimeni „pe raion”, doar casiera. Mă vede că mă învârt pe-acolo, nu mă bagă în seamă, iar eu, după o vreme îndrăznesc.

Eu: „Un patent aveţi?”

Casiera: „Da, avem.”

Eu: „Unde e?”

Casiera(deranjată din uitatul în gol): „Sus, în stânga.” Zăresc patentul şi îl iau, cu năstruşnicul gând de a merge la casă şi de a achita.

Casiera: „Ce faceţi, dom’le? De ce îl luaţi? Aşteptaţi să vină colega!” Patentul era la juma’ de metru de domnişoara, eu la mai puţin, ea nu părea dispusă la efort. Ca prin minune, încep să mă enervez. Dar iată că apare colega. Şoc şi groază, e Nuţi!!! Pentru o clipă mă gândesc să las totul şi să fug.

Nuţi: „De ce aţi luat patentul? Ce faceţi cu el, dacă nu aveţi bilet de la mine?”(Adevărul e că nu-mi pusesem deloc problema aşa!) Tac şi aştept biletul, las patentul la Nuţi şi achit fără s-o scap din ochi(mă temeam de vreo confuzie care să mă înzestreze cu vreo găleată de vopsea sau vreo greblă). Mă grăbesc să ies cu noua mea comoară.

Epilog: Am învăţat trei lucruri din cele trei vizite la feroneria: lucrurile nu sunt atât de simple cum par, comerţul îşi are ale sale misterioase legi şi că mama are mereu dreptate când spune „Nu te pune cu prostul, că are mintea odihnită!”. Sfat prietenesc: Dacă vreodată, intrând în feroneria din preajma Gării Iaşi, o vedeţi pe Nuţi(nu vă faceţi griji, veţi şti că ea e) acceptaţi ideea că nu e o zi bună pentru cumpărături şi ieşiţi spunând: „Am greşit, de fapt căutam o farmacie. Iau un Distonocalm şi revin!”.

Sfârşit.

Primul articol pentru concursul lui Vis Urât

Nu exista articole similare.

Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.

Powered by Wordpress | WP Premium theme by WP Remix
Copyright 2007-2008. Vlad Bogos - Blogu' lu' Gogu. All rights reserved

• Home
• Bun de citit
• Varf de ghetar
• Cine este Gogu şi de ce?