Ma numesc Rosu – o lectie de civilizatie
Ce stim noi, ca oameni? In general mai nimic. Ce stim noi, ca romani, despre Turcia, despre poporul turc si despre cultura lor? Saorma(se mananca mai usor decat se scrie), Antalya, blugi din bazar, Galatasaray, mall-uri si ca i-am batut de le-a sunat apa in turbane, dupa care, asa cum obisnuiesc invingatorii, le-am platit tribut, pe vremea Imperiului. Am omis ceva esential?
Da, am omis o gramada de lucruri, dar asta pentru ca nu prea le stim si nu avem idee ca turcii au o cultura impresionanta in spate, iar burtosii plini de aur care paraziteaza azi Bucurestiul sunt doar rebuturi ale unei civilizatii orientale stravechi. Cand am inceput sa citesc Ma numesc Rosu, romanul lui Orhan Pamuk, distins cu Premiul Nobel pentru Literatura, in 2006, aveam impresia ca voi urmari un criminal, alaturi de autor, pana la sfarsitul cartii. Ceea ce am si facut, dar am primit mult mai mult decat o transpunere in atmosfera unei povesti politiste. Miniaturile menite cartilor din biblioteca sultanului, Coranul ca o sursa de intelepciune mai mult decat una de indoctrinare religioasa sau eroii legendari care schiteaza, prin pildele lor, tabloul unei moralitati neobisnuite pentru lumea crestina, construiesc imaginea civilizatiei otomane tarzii. In acest decor un ucigas rapune doi oameni.
Romanul e antrenant, cu aerul mistic al strazilor Istanbului de la sfarsitul epocii otomane, dublat de aura de mister in care sunt invaluite majoritatea pesonajelor. Actiune se petrece in universul miniaturistilor ce lucreaza in atelierele Padisahului si poarta cititorul printr-un labirint al indiciilor catre un criminal care deja s-a prezentat, dar sub o alta identitate. Personajele: Negru, Unchiul, Sekure, Maestrul Osman, Fluture, Barza, Maslina sau Ester, contribuie fiecare cu o piesa la mozaicul povestirii. Pamuk nu se vrea omniscient, ci isi lasa eroii sa-si istoriseasca povestea, vazuta prin ochii fiecaruia, iar asta o face foarte veridica.
Remarcabila mi s-a parut si povestea de dragoste dintre Sekure si Negru, una reala, in care frustrarile sociale si religioase exista si influenteaza casatoria celor doi. Din nou, maniera realista in care este privita complexitatea emotiilor, dragostea care nu se poate sustine doar prin ea insasi si intrigile geloase, face din iubirea dintre Negru si Sekure, o excelenta completare a vietii tumultoase a personajelor. Asa ca am avut toate motivele sa ma delectez cu povestea ca intreg, fara nervii pe care mi-i provoaca majoritatea povestilor de dragoste inserate prin carti.
La un moment dat pe parcursul lecturii am avut impresia ca nu-mi voi da seama cine e criminalul si in spatele carei identitati, pana la final. Am trecut prin toate variantele posibile, ajungand chiar sa cred ca Delicat Efendi(cadavrul care deschide romanul) s-a aruncat in fantana singur si ca si-a imaginat, “cu mintea lui slaba”, ca a fost ucis, ca Unchiul si-a visat doar ucigasul si, de fapt, a murit de batranete, in somn. De aceea, finalul a venit surprinzator, pentru ca nu ma asteptam ca ucigasul sa fie descoperit la capatul labirintului prin care Pamuk m-a purtat, pret de 600 de pagini. La sfarsit, am realizat ca scriitorul in sine e un miniaturist pasionat, ce isi desavarseste opera sub ochii mei.
N-are rost sa povestesc toata cartea, pentru ca placerea lecturii nu merita furata, iar curiozitatea pasionatilor de povesti e incurabila. Inchei cu o dubla invitatie. Cititi Ma numesc Rosu si retineti ideea pasajului de mai jos, din capitolul “Eu, Diavolul”:
Unii sustin ca Dumnezeu si cu mine am fi facut atunci un targ. Potrivit acestui fel de a judeca, eu L-as ajuta pe Dumnezeu sa-si puna robii la incercare si m-as potrivi sa le iau mintile; cei buni sunt hotarati si nu ratacesc calea, pe cand cei rai cad prada carnii, pacatuiesc si, in felul asta, se pravalesc in Iad. Ceea ce am facut eu este foarte insemnat pentru ca, daca toata lumea s-ar duce in Rai, nimeni n-ar mai putea fi bagat in sperieti, pentru ca treburile lumii si ale statului nu pot fi implinite doar cu binele, pentru ca raul este la fel de trebuicios ca binele, pentru ca pacatul este la fel de necesar ca piosenia.
Nu exista articole similare.
Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.
Comments
[...] Vlad Bogos a scris despre Orhan Pamuk şi turci, despre diferenţa dintre cum îi percep majoritatea românilor şi cum îi descrie un turc: Mă numesc Roşu – o lecţie de civilizaţie. [...]
M-am tot uitat prin reviste la prezentarile cartilor in ideea ca poate gasesc ceva demn de luat in seama si de citi ..dar nimic nu mi-a atras atentia ca prezentarea pe care ai facut-o tu.
Tot nu inteleg cum ai putut sa dai la politehnica si nu la ceva mai uman :P
@mitzi – vorbim, cred ca se poate rezolva :D
@Marioara – Multumesc de apreciere. Sa zicem ca mi-a displacut profund medicina :D
@chernel – am ramas fara seminte, varule, cum dreacu sa pot citi presa de calitate in mod corect ?
Ne sta in obicei sa emitem judecati, mai ales atunci cand nu cunoastem lucrurile sau cand avem o cultura de suprafata.
o zi minunata iti doresc
Am terminat si eu cartea ieri si la fel ca si tine am fost faorte impresionata de complexitatea ei. Probabil ca ajunsesem la un momentdat cand banuiam pe toata lumea, mi se parea mie ca o fraza spusa de personajul respectiv il invinuieste. Eu ma asteptam sa fie Barza, dar m-am inselat :D
Va recomand si eu cartea cu cel mai mare drag.
Azi ma apuc de Anna Karenina :D b-)
Nu romanul a luat Nobel, ci autorul. Nu se da Nobel pentru o carte. In rest sunt de acord cu tine.
mi-a placut prezentarea pe care ai scris-o acestei carti, mi s-a parut si mie interesanta si incitanta,uneori insa miniatura si modul ei de realizare deveneau personajul principal…atat de migalos prezentata ca nu-i de mirare ca miniaturistii insisi actionau nebuneste…
@artemis – s-ar putea sa mai gasesti si alte carti pe-aici, poate iti mai face ceva cu ochiul ;)
Buna mini-recenzia. Eu tocmai o citesc si cautam ceva incurajari sa continuu lecturarea. Apropos: Istanbul. De prin clasele primare ni se ziceau exceptiile lui “inainte de b si p se pune intotdeauna m”, printre care si Instanbul sau confort.
@gogol bordello – multumesc de apreciere si precizarea sintactica. Am indreptat :)
Spor la citit, e o carte faina pana la sfarsit!
…ba tu te numesti Vladut :P … si tocmai mi-ai facut pofta de lectura