Ce caut ?
Citesc uneori posturi sau articolele (le numiti cum vreti) din urma, scrise de mainile mele, gandite si simtite de mintea si pielea mea, ca printr-o prisma optica, gasind o placere inexplicabila in a retrai anumite senzatii experimentate redactand acele texte. Ma regasesc si imi clarific ideile, citindu-mi propriile cuvinte. Astfel, am realizat ca incerc sa ajung undeva, ca sunt intr-o continua cautare ideologica. Da, sunt un fraier, mi s-a mai spus. Dar ce caut?
Observ ca subiectul care revine cel mai des e aversiunea fata de poporul roman si identitatea sa pierduta in ceata vremurilor actuale. Spun ceata si ma gandesc la degradarea pe care mileniul III o induce omenirii, iar daca fac un zoom pe romani, ma iau cu mainile de cap. Si vine intrebarea normala: Sunt doar eu un critic obsedat si “frustrat”, cum ar spune desigur onanistul-sef, sau chiar suntem o natie nenorocita rau? In naivitatea mea, de care ma uluiesc uneori, cred ca universul are un fel inexplicabil de a echilibra orice balanta, daca ea se vrea echilibrata. Fiecare primeste ce merita, cred in dreptatea asta dictata de un judecator suprem indefinit.
Nu-mi place ideea de a avea idoli, modele de urmat orbeste in viata, dar trebuie sa recunosc ca uneori gasesc povesti care ma inspira in literatura, sport si, mai nou, pe net. In cartile lui Dostoievski am gasit obsesia celui mai mare scriitor, care a trait vreodata, pentru poporul sau si pentru conditia oamenilor simpli. A iubit Rusia enorm si si-a construit intreaga opera in jurul poporului rus sau mai mult decat a iubit jocurile de noroc pentru care a fost dispus sa-si vanda cel putin un roman. Ce e interesant e ca nu e singurul clasic rus care simte atat de puternic pentru tara sa si pentru poporul din mijlocul caruia s-a ridicat si a carui tragica degradare si fascinanta forta o canta. La francezi, englezi sau italieni nu simt asta. De asta poate sunt atras de cultura ruseasca, care imi doresc sa nu fie confundata cu bolnavul comunism care ne-a ucis inclusiv pe noi. Clasicii sunt obsedati de disectia propriului popor, cu bune si rele, cu patimi si dureri, cu calugari vizionari si scelerati cu mintile umbrite de nebunie, ura si dragoste.
Pastrand proportiile si privindu-mi varful nasului la locul lui normal, am impresia ca asta fac si eu. Tot disec si vad ca sunt un macelar, nicidecum chirurg si incerc sa dau de un bolovan filosofal sau de un varf de ghetar sau de un adevar universal stiut numai de mine sau de o speranta intr-o mare de deznadejde. Sau de o veverita cu un flaut (pentru cunoscatori). In calatoria asta bizara mi-am dat seama ca am o boala pe care nu mi-o pot explica – traiesc un fervent patriotism si sa fiu al naibii daca stiu de unde vine! Nu are nicio baza, pentru ca imi e rusine de poporul meu, asta e purul adevar. Mandru sunt de familia mea si de educatia pe care mi-au dat-o, de cei cativa prieteni conectati la realitate si de iarba care se incapataneaza sa rasara dupa ce se topesc zapezile. Atat. Da, da, se vrea metafora, asta cu iarba. In rest, simt doar nevoie sa fac ceva constructiv, sa contribui cumva, dar vad zi de zi ca nu conteaza oamenii ca mine. Si sunt destui, ar putea sa conteze, dar daca si o maioneza inerta se leaga greu… Asta e poate cea mai importanta lectie: majoritatea conteaza. Hai sa va scutesc, ce ziceti?
Deci… ce caut? Intr-o realitate care ma depaseste de multe ori caut ceva in care sa cred, o baza a viitorului pe care sa o mai impartaseasca si alti oameni, reala si palpabila, nu doar ideologica. Si de fiecare data cand am impresia ca am gasit acel ceva, ma trezesc inapoi de unde am plecat, ca un scuipat impotriva vantului. E o cautare infinita… si de neoprit, un cerc vicios in care ratacesc printre deseuri de civilizatie capitalista moderna si idealurile mele de moda veche. Am vise in care cred, ca un Robinson in vaporul salvator si asta ma face sa continui sa caut ceva in care sa POT sa cred, in inima unui popor care merita tot ce i se intampla. Eu vreau sa merit altceva si… repet: nu sunt singurul.
Nu exista articole similare.
Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.
Comments
Toti cautam ceva. Stii care e smecheria? Sa cautam in noi! Vorbesc serios ,nu fac filosofie! Si nu ai de ce sa-ti fie rusine de poporul din care faci si tu parte! Da cred ca stiu ce cauti,cauti perfectiunea si imi pare rau ca trebuie sa-ti spun dar n-ai s-o gasesti! Depinde cum privesti lucrurile, ti-o spun din propria experienta! Esti prea dur cu tine! Multa bafta la “cautat”!
Portita prin care tu primesti binele e perceptia ta .Cu cat esti mai liber de tipare negative,cu atat portita de primire e mai larga.
Nu, nu esti singurul… Dar vorba doinei de jale si de dor de la prietenii nostrii irlandezi – Nu am gasit inca ce tot caut de zor :)
Nu cumva frumusetea consta in cautare?