Un copac cu fiori
Am ramas dator cu o poveste dupa atentatul cu borcanul zburator de saptamana trecuta. La cererea expresa a mai mult de jumatate dintre cititorii acestui blog(adica 3 insi, adica un ins si doua inse), iata cum am scapat de un randez-vous cu doamna cu coasa, in vara lui 2007.
Imi stabilisem cartierul general intr-o frumoasa casa din zona Timpuri Noi, unde eram dictator suprem peste un caine si cateva zeci de ghivece cu flori, timp de o luna, cat proprietarii erau in vacanta prin tari civilizate. Detaliile nu-s prea importante, ideea e ca duceam o viata laica, in cel mai incins iunie pe care l-am trait vreodata, singur intr-o casa boiereasca veche, la cateva minute de Ecuatorul betonat al Europei, centrul Bucurestiului. In timpul zilei ma ascundeam de focul de afara, urmat mereu de boxerul dement si extrem de afectuos al familiei, un monstru de caine, mare cat un urs si agitat ca un titirez. Eu il alintam Prostus, dar titulatura lui oficiala era The Boss. Suficienta introducere, sa trecem la fapte sangeroase.
Era o seara cu cer senin si cu un vanticel care pompa viata in toata firea dupa clocotul de peste zi(suna sangeros, nu?). Se inserase de cateva minute. Stateam in mijlocul micii gradini de flori si premiam plantele supravietuitoare cu o apa, sub cupola unui urias tei batran, in timp ce Prostus se schelalaia privind cu dusmanie un cactus neprietenos. Brusc vantul se inteti si, cum tocmai terminasem de udat gradina si bestia isi facuse suficient de cap prin curte, m-am retras inauntru. Incui usa si ma duc in bucatarie sa-mi administrez o bere la meciul ce statea sa inceapa.
Deschid frigiderul si deodata se aude o bufnitura infundata si 3 secunde mai tarziu incepe o ploaie torentiala care facea acoperisul sa presteze la percutie. “Ce-a mai rasturnat cainele asta? Ordinea mondiala ?”, ma intreb. “Bine ca am udat gradina… fix genul meu de noroc.” Concomitent cu ploaia, Prostus tasneste de undeva latrand ca turbat, calare pe usa de la intrare si intorcand din cand in cand capul spre mine.
-Tembelule, e ploaia ! Ce ai de te zbati ca Taz ? (Evident ca lui nu i-am dat link pe moment). “Caine prost”, adaug pentru mine. Merg in dormitor si ma gandesc ca ar fi o idee strasnica sa deschid geamul si sa trag in piept o doza de aer curat de dupa ploaie. Deschid fereastra si… surpriza: in camera navalesc vreo 5-6 crengi de tei care aproape ca ma darama. “Ce p… mea ?????”. Si atunci m-am uitat pe geam…
In gradina se schimbase ordinea modiala. Teiul nu mai strajuia vertical, ci se lungise de la locul unde statuse pana atunci pe toata lungimea curtii, pana in strada. Deh… asa e cand loveste trasnetul intr-un copac batran. Atunci am inteles agitatia cainelui si am iesit in curte sa investigam impreuna.
Un fior rece m-a trecut cand am iesit. In locul unde statusem cam cu 2 minute inainte statea acum cam o tona de lemn. Ploaia se oprise dar as fi vrut sa ploua inca, pentru ca pentru prima oara in viata mea ma simteam ca Bruce Willis. Asta face o intalnire ratata cu moartea, te transforma in erou in proprii ochi, te face sa te apreciezi mai mult si sa simiti ca ai multe de pierdut daca dai acel ultim colt…
Problema e ca printre noi se plimba eroi in fiecare zi, dar nu e nimic care sa-i puna in lumina. Cam asta e morala povestii: priveste in jur si descopera-ti eroii ! Poate esti si tu printre ei !
PS: Din nou, admit ca esuez lamentabil in a pune in practica bunele mele sfaturi.
Nu exista articole similare.
Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.
Comments
Eu am scapat de un randez-vous cu aceeasi buna prietena a oamenilor usor inconstienti prin clasa a treia cand era sa-mi cada un dulap de la patru in cap. Da, cineva lacuise dulapul si-l sprijinise orizontal pe pervazul de la geam.
Oricum, nice story :)
Haha…in cls 10-a am incercat sa ma sinucid…deci spre deosebire de tine nu-mi e frica de moarte, deci sinucigasii sunt defapt adevaratii eroi, nu lasi asa cum ii catalogheaza societatea…
Frumos scris,naspa momentul !