Tot ploaia
Iubesc ploaia. E un sentiment simplu si revelator, platonic si nemarginit, salbatic si delicat. Mi-a placut dintotdeauna prilejul de liniste interioara, cand toate vocile din sala de spectacol tac, lasand loc artistei supreme.
Ploaia e primordiala, imi aminteste ca natura dirijeaza de la pupitru nevazut toata viata pe care noi, cei mici si prea destepti pentru propria beatitudine, avem pretentia ca o stapanim. Ma simt fiu al Universului, aschie din trunchiul de minuni al lumii doar cand ploaia contureaza sublimul absolutui. Si nu e niciun vis, realitatea bate visul.
Da, apa curge din cer si ma uda, dar cum sa nu admir cat de frumos curge? Eleganta ploii vine din simplitatea pe care stiinta o diseaca in ecuatii si teoreme. Apa e izvorul vietii… si curge asupra noastra. Daca a existat vreodata o minune, ea se intampla chiar acum si spala strazile cenusii de… toate pacatele. Numai acum marele oras miroase a proaspat si a viata.
Acum imi amintesc ca am mai scris candva ceva legat de ploaie, din aceeasi admiratie simpla a maretiei. Sunt doi ani de atunci si nimic nu s-a schimbat, tot ploaia ma face sa privesc fascinat pe fereastra larg deschisa si sa eliberez imaginatia din chingile realului.
Articole similare:
Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.
Ce frumos Gogule! Credeam ca sunt singura nebuna care crede ca ploaia e mult mai mult decat un dus neplacut cu apa rece atunci cand prinde lumea pe strada.