Strigatul pietrelor
Rareori mi se intampla sa fiu placut surprins de ce descopar in plimbarile mele matinale prin Bucuresti. Unul dintre acele momente a fost pe la sfarsitul lunii mai, cand, in fata unei tarabe cu ziare, ochii mi-au cazut pe o carte a carei titlu m-a incitat pe loc. Opera japonezului Hikaru Okuizumi, Strigatul pietrelor are un loc special in biblioteca mea, la sectiunea Carti pentru suflet.
Pana azi, cand am apucat sa citesc cartulia, n-am stiut ce se ascunde sub coperta cenusie si in spatele titlului atat de intrigant. Strigatul pietrelor are doar o suta de pagini, dar in ele se ascunde o poveste extraordinara, a vietii de dupa razboi a unui soldat marcat de ororile de pe front, de foamete si de amintirea camarazilor muribunzi. O data cu pacea, ritmul vietii intra in normal, dar “umbrele grotei” raman ascunse in subconstient, pandind tulburarile prezentului.
Pasiunea, patima, obsesia pentru un lucru, oricat de nobil ar fi, poate orbi omul si il poate indeparta de ce e cu adevarat important si viu langa el. Strigatul pietrelor nu este mai presus de viata, visul si realitatea se impletesc in cautarea linistii interioare a unui cuget zbuciumat. Toate acestea in Strigatul pietrelor, de Hikaru Okuizumi.
Nu voia sa-si aminteasca – Manase intelese asta foarte bine. Cu toate ca stia si gustul groazei sale, era suficient sa constientizeze ca statea pe o saltea moale si nicidecum pe un pat de stanci, si-atunci frica ii disparea. Timpul le randuieste pe toate intr-un fel anume:, noroc si nenoroc, placere si durere, le exilam pe toate in trecut ca sa formeze un peisaj monocromatic. E un mister si o binecuvantare in acelasi timp.
*Cartea a aparut in Colectia Literatura, promovata de ziarul Cotidianul si o gasiti inca la chioscurile de presa.
Nu exista articole similare.
Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.
Comments
Daca tot vorbim*…asta trebuia sa fie in comentariul de mai sus, dat tastatura nu ma mai asculta.
Daca tot de japonezi, recomand Haruki Murakami – In cautarea oii fantastice, desi finalul m-a cam dezumflat.