Un iglu pentru fiecare
Unde se intalnesc micile minciuni cu marile planuri?
Omul modern se gaseste infipt intr-o realitate ce tinde sa-i copleseasca spiritul si sa-i oboseasca trupul pana la punctul in care nu el isi traieste viata, ci viata i se intampla lui inexplicabil de repede, fara sa lase urme de amintiri. Alergand pe asfaltul real cu amagirea unei pajisti verzi si a unei linisti interioare rezervata deja pentru un viitor incert intr-un colt al ochiului stang, fiecare isi construieste un univers al lui intr-un colt mai intunecat sau mai luminat al mintii, dupa posibilitati.
Placerile traiului de zi cu zi devin mici fixatii si automatisme ale caror gust e demult pierdut, dar omului nu-i pasa, pentru ca maine e o noua zi de maraton pe care nu are voie sa o piarda filosofand pe un tron ceramic. Prins in aceasta rama, precum o Monalisa dezorientata ce zambeste cu subinteles fara sa stie nici ea de ce, ci doar pentru ca asa zambeste ea, individul nu mai are niciun ragaz de a ramane singur cu sine. Urechea sufletului nu mai asculta vocea ratiunii si prapastia dintre ele se adanceste. Drumul vietii se unduieste sinuos dintr-o data, invatamintele trecutului se dizolva in amintiri neclare, prezentul se transforma in truda zadarnica, viitorul nu mai promite nimic, totul devine matematica.
Pana si in matematica insa, orice problema lasa pe cel ce o studiaza sa spere la deductia salvatoare. Da, pana si cruda stiinta admite speranta! Fara a fi licentiat in zidarie, omul nostru construieste un iglu in care sa poata trai cu speranta din minciuni marunte pe care si le serveste singur. “Sunt mai bun decat o arat. Intr-un an o sa conduc masina mea, o sa-mi stranga bani chiar de luna viitoare pentru asta. Pot sa le fac pe toate daca sunt organizat si am obiective. De luni incep sa fac miscare si sa mananc sanatos si o sa ma simt mai bine. Asta e ultima tigara. N-am nevoie de nimeni, Rambo ma numesc.” Toate si le sopteste omul zambind la perspectiva acelui “mai bine” la care aspira. Probabil ca nu va infaptui nimic din ce-si spune singur si toate sunt doar micile minciuni pe care ratiunea haituita le murmura in urechea sufletului. Gandurile nu devin lucruri, cine crede asta e un prost. Gandurile sunt doar o baza pentru iglu-ul realitatii fiecaruia.
De ce toata povestea asta aparent trista? Povestea nu e trista pentru ca micile minciuni sustin speranta care este nici mai mult nici mai putin decat vitala omului. Fara speranta totul se naruie si nimic nu poate sa existe, asa ca scopul scuza mijloacele auto-amagitoare. Ce e totusi speranta asta? E senzatia pe care o aia cand reusesti sa crezi in ceva mai presus de tine, cand n-ai nevoie de matematica pentru a intui ca Universul converge intr-un anumit punct pentru tine, cand simti ca vei ajunge acolo unde sufletul tau vrea sa fie, fara sa stii drumul exact. E un sentiment uluitor! Unii numesc asta credinta si o asociaza cu divinitatea cu nume precis si fapte stiute doar din lipsa unor valori pe care sa-si poata sustine iglu-ul. Dar asta e o alta discutie pentru o alta noapte de vara. Acum mai avem doua vorbe de scris eu si de citit voi.
Micile minciuni sunt faze prin care trecem cu totii in drum spre pajistea fiecaruia, ele sunt micile caramizi de gheata din iglu-ul care tine cald sufletului in iarna polara pe care o strabatem. Poate la un moment dat vedem in ele mari planuri de viata si ne felicitam pentru victoria ratiunii asupra a orice altceva si nu e nimic rau in asta, doar ca marile rosturi ale vietii se simt, nu se gandesc. Singura concluzie inteligenta a randurilor de mai sus e sa nu va fie frica sa va ascultati propriile minciuni, ele va conduc pe cai nestiute catre revelatie.
Obisnuiam sa cred ca nu exista sentiment mai puternic decat frica, dar m-am inselat. Exista speranta.
Nu exista articole similare.
Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.
Eu zic ca e dragostea.