Zbor
A inceput ca o gluma la care au ras toate continuandu-si jocul cuprinse de veselie.
Ultimele zile de mai se revarsau peste intreaga fire ca un fior de libertate in care norii negri nu pot exista pe albastrul infinit. Nimic nu ar fi putut acoperi fosnetul nucului strabatut de vantul cald, nici macar in gluma n-ar fi fost posibila amortirea vaselor care pulsau cu sarg in acea minunata familie. Chiar daca vedeau doar cioburi minuscule si vesnic miscatoare de cer de sub coroana protectoare, stiau ca acolo sus totul e uniform si nesfarsit. Mai ales ea simtea asta sub mangaierea fiecarei adieri.
Radea alaturi de surorile ei, plina de viata si zglobie, o adolescenta minunata zambind in pragul unei vieti care ar fi vrut sa cuprinda tot cerul. Nici nu baga de seama cand una dintre ele isi lua zborul intr-o seara cand inclestarea dintre lumina si intuneric pictase in culori vii ultimele raze. O vazu doar a doua zi si se intreba ce s-o fi intamplat, amintindu-si de gluma aceea ridicola. Brusc nu i se mai paru ca infinitul poate fi cuprins ca pana atunci.
Apoi incepu vantul. Era altul acum, unul mai rece, strain, venit parca din alta lume. Fosnetul familiei se inteti cu o ingrijorare in care ea nu mai simtea nicio urma a veseliei de alta data, iar surorile sale dragi incepusera sa plece, una cate una, fara sa-si ia ramas bun, fara sa se poata impotrivi firii. Intr-o dimineata rece se trezi singura si, speriata, incerca sa-si caute cea mai buna prietena in multime. Dar nu era de gasit, erau prea multe acolo si in familie mai ramasesera prea putine.
Deodata, intelese ca va veni si pentru ea clipa sa-si ia zborul catre… Catre ce? Catre un loc nou unde isi va regasi tot ce cunoscuse ea pana atunci? Poate… Daca ar fi si cerul macar o zi, macar o clipa la fel de albastru ca alta data, atunci l-ar putea cuprinde pe tot, orizontul era doar al ei, era singura. Singura… Singura va zbura, va pluti catre necunoscut, purtata de acel vant strain si rece care alungase veselia nucului batran. Lumina se imputina, intunericul crestea, zilele treceau in asteptarea cerului senin si a zborului.
In acea dimineata se simtea slabita si mai singura ca oricand. Nici nu mai spera la albastrul acela minunat, cand un suier sinistru se porni si vantul cel rau se arata in toata forta sa. O dobora intr-o clipa si o invarti in aer ca pe un gand plumburiu sub un cer de mai. Zborul! In sfarsit a venit momentul desprinderii, clipa infinita de plutire in care nimic nu e dedesubt si nimci deasupra, toata se invart in jurul ei si ea stapaneste intreg universul. Ea, ultima frunza rapita nucului batran de crivat, ea imbratisa acum tot. Si nu, nu se legana spre surorile ei, zborul minunat o purta catre cer! Nu era albastru, ci alb, un alb stralucitor si ireal, rece si moale. Ireal de aproape, ireal ca un vis de mai, infiorator in ultima-i atingere.
Infinitul se sfarsi intr-o clipa. A fost de ajuns.
Nu exista articole similare.
Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.
Comments
M-ai dat gata cu articolul asta . Ai descris cu multa gingasie zborul unei simple frunze.Mi-ai reamintit de prima ta incercare literara -Furnica.
Vor mai urma astfel de tentative de proza scurta, ma fascineaza cat de mult poti sa transmiti in asa putine cuvinte :)
Minunat! pentru cateva minute m-am desprins total de neoanele ce ma inconjiara si de vremea cainesca de afara si am intrat intr-o alta lume
De mult n-ai mai scris atat de frumos. Ma bucur ca ai redescoperit Dreptatea si Adevarul.