Un coşmar
Am visat urât azi.
Se făcea că era duminică şi că ieşeam la suprafaţă dintr-o staţie de metrou, direct într-o intersecţie în care bătea un vânt rece, tăios. Traversez, căutând o clădire anume pe partea cealaltă a bulevardului. O zăresc, dar e altfel decât mi-o imaginam eu, arată ca o casă bântuită, pustie. Undeva la poartă atârnă un semn ciudat pe care scrie Spital.
Nea Costel portaru’
Mă opresc la o căsuţă de la poartă, sunt grăbit şi îl întreb pe paznic unde e clădirea pe care o caut şi camera de gardă, de unde o voce adormită îmi promisese că găsesc un medic specialist cu jumătate de oră înainte. Nea Costel, portarul, e mort de beat. Abia se ţine pe picioare când deschide uşa şi mă întreabă ce dracu caut acolo. Nu ştiu că e duminică? Ba ştiu, dar am nevoie de o consultaţie, am vorbit la telefon cu cineva de la camera de gardă, sigur e acolo. Nu se poate!
Cu cine am vorbit? Am trimitere de la medicul de familie? N-am. Costă! Aprob din cap şi nea Costel pune mâna pe telefon şi vorbeşte în şoaptă, conspirativ. Mă măsoară neîncrezător, ca pe un venetic ce sunt. După ce pune receptorul în furcă primesc binecuvântarea lui şi instrucţiuni precise pentru camera 30, unde e doamna doctor. Se apropie de mine, simt că mă îmbăt… de fericire. Mă bate prieteneşte pe umăr, cred că am trecut primul test sau aşteaptă un ciubuc. Îl salut cu respectul cuvenit şi pornesc. Din spate îmi strigă să zic la doamna doctor că-s vecinu’ lu’ Costel de la poartă. E ciudat cum îmi fac prieteni şi în vis… Poate dau şi de vreun cumătru.
Casa de pe deal. Un fel de spital
Urc dealul până la treptele descrise de Nea Costel. Peste tot numai anunţuri fatidice cu gripă porcină, aviară, cabalină, piscicolă şi agricolă. Bine că nu se ia la oameni, îmi zic şi păşesc în spitalul rece şi gol. Nici nu îmi închipuiam cât de gol încă…
La intrare dau peste un semn: Cameră de Gardă. Lacăt pe uşă. Se întâmplă, nu ne panicăm, au sonerie la uşă. Ah, lacătul e pe dinafară. Futil gestul cu soneria. Îmi amintesc de sfaturile lui Costel şi urc la etajul 1, unde dau peste camera 30. Pe uşă scrie Medici, iau atitudinea corespunzătoare şi bat timid. E încuiat, înăuntru e întuneric, pe hol nu e nimeni. Spitalul ăsta e cel mai sinistru din câte am văzut vreodată, nu mă mir că a apărut într-un coşmar, bine că nu-i adevărat. Străbat culoarul în ambele direcţii: într-un capăt e o uşă deschisă şi prin ea se vede un sac plin cu pâine, iar în celalat un salon cu paturi goale, în care nişte pijamale se usucă pe calorifer. Nici ţipenie de om. Sun din nou la numărul de la camera de gardă. Telefonul sună energic în spatele uşii cu lacăt. Futil efort, din nou.
Merg la etajul 2. Pe o uşă scrie Doctori, are şi ea lacăt pe dinafară, nu mă mai obosesc să bat. Holul miroase a ceva înţepător şi greţos. Mi se face rău, rău de tot, mă sprijin de un perete, care de fapt e uşă. Scârţâie şi se deschide. Alt salon de paturi goale. Încerc să nu mai ating nimic şi să-mi sistez funcţiile vitale până când ies din locul ăsta sinistru. Funcţii vitale într-un coşmar? Da, uneori am coşmaruri precise şi tehnice. Înapoi în spitalul bântuit, nici la etajul 2 nu e nimeni. Coborând scările văd o femeie care pare vie şi o întreb de doctor. Da, sigur, doamna doctor e la masă, luaţi loc şi aşteptaţi. Să nu cumva s-o deranjaţi cât mănâncă! Vai, n-aş îndrăzni… poate mănâncă vreun suflet şi se răceşte.
Pânda
Ne punem pe aşteptat. În vis, pacientul nu sunt eu, probabil că subconştientul meu refuză realitatea înfiorătoare în care mă aflu. În continuare, în spital nu se mişcă nimic, dar măsurând holul în lung şi-n lat observ uşile putrede care nu se închid şi mă trec fiori. Pereţii par că respiră, podeaua că geme. Mă aştept să iasă vreun zombie de undeva. Ar fi fost o schimbare în bine.
Se mişcă ceva din spatele unei uşi de lift. Nici nu observasem liftul lângă care stăteam. De după uşă apare un om, în pijama şi halat de spital, un nefericit pacient. Trece pe lângă mine. E mort de beat, se clatină pe picioare, caută o uşă care probabil nu e acolo şi se întoarce la lift. Trecând pe lângă mine rânjeşte: ce dracu scrii mă acolo? Eram cu telefonul în mână, butonăm fără vreun scop. Mă uit la el şi rânjeşte clătinându-se. Nu zic nimic, contrar firii mele reale. Nu e bine să ripostezi monştrilor din visele urâte.
Fuga
Într-un final, după aproape o oră de aşteptat într-un spital gol, doctoriţa termină discuţiile amicale din birou, prânzeste şi se pune în mişcare. Pare capabilă, ghiceşte imediat un diagnostic. Oare e coşmarul pe terminate? Ies ameţit din clădirea spitalului şi cobor dealul aproape în fugă. Nea Costel nu se mai vede nicăieri, probabil că s-a dus să-şi pună costumul de zombie pentru coşmarul altcuiva.
Mă trezesc în baia mea de zi cu zi, îmi spăl mâinile cu mult săpun şi nu mă zgârcesc nici la spirt. Abuzez de apă rece pe ochii injectaţi care mă privesc din oglindă.
Întins pe pat, mă gândesc la coşmarul zilei de duminică. Urât a mai fost! Bine că nu-i adevărat. Şi apoi văd reţeta pe masă…
Nu exista articole similare.
Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.
Comments
Cutremurator, n-a fost vis ,a fost totul real.
E oare posibil ca un spital de secol XXI din Bucuresti sa arate asa ? Ei bine da . Noroc ca ai simtul umorului bine dezvoltat ,atat ne-a mai ramas ,noua ca natie.(“Ma astept sa iasa vreun zombie de undeva”…)
Din pacate este foarte adevarat. Din ce in ce mai putin sunt medicii care au ales medicina din dorinta de a ajuta pe bolnavi sau de a studia boli. Oare mai exista asa ceva? Pentru a gasi un medic care sa ma trateze am trecut pe la 7 medici inainte, toti recomandati de cunostinte. Scuturau din umeri si apoi intrebau: ce vreti de la mine?
PS
Nu era vorba de o problema nevindecabila ci de o infectie bacteriana. Sincer eu am fost uluita.
“… poate mănâncă vreun suflet şi se răceşte” mi s-a parut geniala. Trecand, dar nu superficial, peste modalitatea amuzanta si foarte descriptiva, ajungem la ceea de e mai grav; realitatea. Ar fi bine sa fie doar cosmaruri, macar ne-am trezi si ne-am consola cu gandul ca fost o refulare a subconstientului. Din pacate sunt oameni care au probleme grave si momente in care viata lor atarna de un fir de ata si trebuie sa traiasca cosmarul asta in mod recurent.