Vulpea Herthei Müller
Trăind până nu demult într-o ignoranţă care nu-mi e caracteristică în materie de cărţi şi scriitori, am auzit prima oară de Hertha Müller la sfârşitul lui 2009, când a luat Nobelul pentru Literatură. S-a entuziasmat toată suflarea dâmboviţeană atunci pentru că scriitoarea de limbă germană s-a născut în Timişoara şi scrie despre România. Am zâmbit amar: încă un talent pe care ţara asta defectă n-a ştiut să-l păstreze, dar pe care şi l-a asimilat imediat ce a strălucit. Apoi s-a întâmplat inevitabilulu: m-am ciocnit într-o librărie de o carte semnată Hertha Müller.
Am început să citesc entuziasmat Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, dar pe măsură ce m-am afundat în paginile cărţii, sentimentului de la început i-a luat locul o încordare a minţii care încerca să pătrundă în esenţa poveştii. E ca un joc de puzzle amestecat, unde fiecare paragraf e o piesă care nu pare să aibă nicio legătură cu vecinele ei. Abundând de frazele scurte, aparent lipsite de orice trăire, cu imagini care se succed cu repeziciune ca într-un colaj abstract, pare să fie o carte gândită de o minte lucidă de adult, dar scrisă de un copil care explorează o lume ciudată şi îşi notează pe hârtie imagini şi oameni întâlniţi pe stradă.
În faţa Adinei merge un bărbat, are o lanternă în mână. Adesea în oraş nu este curent, lanternele aparţin mâinilor la fel ca degetele. Pe străzi întunecate ca fundul unui sac, noaptea este dintr-o singură bucată şi un pieton nu e decât un zgomot sub bombeul unui pantof luminat.(…)
Abia când se face complet întuneric, se întrerupe curentul. Plopii înaintează pe toate străzile. Casele se înghesuie strâns una în cealalata. În spatele perdelelor tremură flacăra de lumânări. Oamenii îşi ţin copiii la lumină, vor să le mai zărească încă o dată obrajii înainte de dimineaţa următoare.
Vocea Hethei Müller face decorul să vorbească în şoapte la graniţa subliminalului, pătrunzând în mintea cititorului prin atribute ale atmosferei din Timişoara ‘89, în ultimele luni de regim Ceauşescu. Pisica, plopii, mucul de ţigară, firul de iarbă, piticul, frizeria, sârma şi mai ales blana de vulpe sunt simboluri aparent absurde ale unor tipologii umane modelate strâmb de un sistem care sufocă valorile prin teroare.
Cred că abia în ultimele 50 de pagini am început să simt o satisfacţie a lecturii, iar la sfârşit am cugetat îndelung dacă mi-a plăcut sau nu, dacă merită s-o recomand cuiva sau s-o îngrop în uitare pe un raft al bibliotecii. Încă de pe atunci vulpea era vânătorul nu e o carte frumoasă, e mai mult un document istoric care nu surprinde date şi fapte ci doar aerul unei epoci trecute, dar imposibil de uitat prin imensa influenţă pe care o are asupra prezentului nostru.
Articole similare:
Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.
Comments
Un efort demn de lauda, multumesc pentru recenzie. Nu e primul semnal de acest gen pe care-l intalnesc despre laureata premiului Nobel…
I’m not even touching this one :D