Dilema pumnului
Într-o sâmbătă, la prânz, undeva în zona Pieţei Matache, aşteptam un taxi şi deja mi se lungise gâtul de uitat în zare, prin forfota de maşini după mirajul galben cu numărul 673, care-mi fusese promis. Pe fondul cenuşiu şi apăsător al amiezii de sâmbătă, oamenii gospodari erau fie la masă fie se pregăteau pentru ea, cartierul tocmai începuse să dea semne de viaţă. Dintr-un capăt al străzii, venea un cuplu de ţigani din mahala, amândoi păşind grăbiţi şi cu mare scandal către piaţă.
El la vreo 26-27 de ani, bine făcut, solid, curat, în obişnuitul trening de sub care se ghiceau nişte muşchi de muncitor pe şantier sau tâlhar-atlet mergea încruntat, cu mâinile în buzunare, cu un pas înaintea femeii. Ea, nici frumoasă dar nici urâtă, îmbrăcată ţipător în roz şi albastru, cu sârmă ghimpată de aur la urechi, avea maxim 23 de ani şi o gură mare pe care o folosea să-şi spurce bărbatul cu o dibăcie demnă de o cauză mai bună.
În 50 de metri de trotuar ţiganca a reuşit să nu-i rateze bărbatului nicio rudă, vie sau nu, culminând cu o palmă peste ceafă pe care am surprins-o cu un colţ de ochi. Când părea că a terminat şi tocmai treceau prin spatele meu, femeia şi-a amintit că soacra-sa nu primise întreaga ei atenţie şi a început iar s-o înjure urlând, cu un pas în spatele bărbatului care mergea tăcut. N-am urmărit cuplul cu privirea, dar am auzit atât:
El: Fă, taci dracu odată! Suntem pe stradă, nu vezi?
Ea: De ce să tac? Să tacă mă-ta aia curvă ca şi sor-ta.
Au urmat în decurs de 3 secunde câteva sunete înfundate de tip jap-buf. Când m-am întors ţiganul nu mai era in raza mea vizuală, iar femeia zăcea pe jos, ţinându-se de burtă, într-un spasm de durere. Încasase câţiva pumni sau câteva palme serioase care o doborâseră ca pe un sac de cartofi. O secundă mai târziu de după colţ apare ţiganul: Hai fă! Mai stau mult după tine? Ea se ridică şi… începe să-l înjure exact ca mai înainte! Se pierd amândoi în piaţă, moment în care ajunge şi taxiul meu. Mă urc şi cuget după cum urmează.
Femeia din exemplul meu merita să-i fie închisă cumva gura, cum merită multe femei care îl fac pe Belzebut să pară un mieluşel blând şi nevinovat. Pumnul nu e însă soluţia, chiar dacă unele sunt rele din fire şi rele de gură. De ele mai bine nu te apropii, dar asta e altă discuţie. Ce nu înţeleg e cum poate continua convieţuirea între cei doi după ce o ceartă, perfect normală şi uneori necesară pentru reglarea frustrărilor în cuplu, se termină cu palme peste cap şi şuturi în fund. Cum reuşeşte ea să doarmă în acelaşi pat cu un bătăuş care-şi varsă amarul pe ea prin upercuturi şi croşee ca-n filmele cu Van Damme? De ce nu pleacă pur şi simplu? Ce s-a întâmplat o dată, sigur se va repeta, e natura umană.
Evident, femeile vor spune că e greu să pleci din casa ta, să-ţi laşi viaţa de până atunci şi să te smulgi din ghearele confortului casnic. Deja situaţia e complexă dacă sunt nişte copii implicaţi în ecuaţie, nu? Ei bine, nu! Din orice situaţie există o ieşire, fie că e simplă sau impusă de disperare, ea există. Frică de necunoscut şi de independenţă subjugă mintea să accepte o viaţă de teroare, dar ce e oare mai rău decât teroarea? Necunoscutul? În niciun caz.
Cred că ştiţi cu toţii măcar un caz de genul ăsta şi aţi avut măcar o dată dilema pumnului. Ce aveţi de spus?
Nu exista articole similare.
Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.
Comments
Bai, pumnul nu e solutia dar solutiile normale ii erau inaccesibile intelectual partenerului :D
foarte interesant – “talhar-atlet” =)) stiu cativa “popi-doctori” carora li s`ar potrivi bine sintagma asta :)))
Cand te obisnuiesti cu un stil de viata, mergi cu el inainte. Probabil ca tiganca aia ar suferi daca nu si-ar lua cateva zilnice… E ca medicamntul, cafeaua sau tigara de dupa… nu se poate fara :D