Demonii. Dostoievski
A-l citi pe Dostoievski înseamnă să te predai unei forţe hipnotizante care îţi subjugă cugetul aruncându-l într-o zbuciumată şi întunecată lume a ideilor care devorează oameni. Chiar dacă ştii că răneşte, nu-i poţi rezista. Insuportabilul calvar al eroilor, disecţiile sufleteşti şi trăirile interioare ce taie respiraţia se transmit prin paginile cărţii la cititor şi mintea începe să vadă lumea în profunzime. Mereu am găsit revelatoare romanele lui Dostoievski şi aşa s-a insinuat semnul meu de carte în Demonii.
Construit ca o temniţă în care domneşte Răul în formele sale cele mai odioase, universul dostoievskian este scena pe care demonul moral Nikolai Stavroghin îşi împleteşte destinul cu cel al revolutionarului Piotr Verhovenski, ucigaş fără scrupule şi lider al unei bande de nihilişti care anticipează socialismul sângeros al secolului XX. Atras de misterul care-i incojoara pe cei doi eroi profund negativi ai romanului, cititorul descoperă treptat ticăloşiile pe care aceştia le ascund.
Demonul moral
Trecutul tulbure al lui Stavroghin şi purtarea excentrică din societate îi câştigă în scurt timp titlul de nebun dar toate îi sunt iertate prin prisma irezistibilei sale carisme. Însă el nu e nebun în sensul perceput de societate, ci trăieşte într-o lume a experimentărilor pe propriul său suflet: pare să îşi dorească suferinţa celor din jur pentru a se răni pe sine. Râsul diabolic care însoţeşte infamele sale relaţii cu femeile şi sângele de pe mâinile demonului moral care este Nikolai Stavroghin îl transformă pe eroul lui Dostoievski într-un adevărat monstru imposibil de descifrat, simbol etern al Răului.
Stavroghin respiră Răul. El este Răul. Spre deosebire de Raskolnikov(eroul din Crimă şi pedeapsă), Stavroghin încearcă în zadar să-şi elibereze cugetul de crimele sale, căutarea unei ieşiri fiind zadarnică, pedeapsa supremă din parte unui scriitor care îşi târăşte personajele în păcat, dar le arată mereu calea către izbăvire. Uluitoarea spovedanie la călugărul Tihon deschide o fereastră către sufletul acestui nefericit damnat şi aruncă o lumină nouă peste întreaga poveste, împingând cititorul către o prelungă meditaţie. Şi asta nu e tot…
Demonii revoluţionari
Păstrându-şi sângele rece în momentul când apasă pe trăgaci sau când înşeală pe cei a căror încredere o câştigă ca un escroc veritabil, Piotr Verhovenski îşi pierde cumpătul doar în faţa calmului lui Stavroghin, pe care îl visează lider al Revoluţiei al cărui exponent este. E greu de spus însă care dintre cei 2 este mai odios, pentru că Piotr conduce o organizaţie secretă menită să răstoarne ordinea în Rusia ţaristă prin crimă şi calomnie.
Manipulat de abilul Verhovenski, grupul de “revolutionari” derutaţi acţionează anticipând socialismul necruţător care îşi va atinge apogeul prin comunism şi fascism în Europa secolului XX. Prin vocea teoreticianul Şigaliov, care explică entuziast crimele care urmează a fi comise, Dostoievski observă direcţia tragică în care se îndreaptă noua ideologie:
Fiecare membru al societăţii îl supraveghează pe celălalt şi este obligat să denunţe. Fiecare aparţine tuturor, şi toţi fiecăruia în parte. Toţi sunt sclavi şi egali în sclavie. În cazuri extreme calomnia şi omorul, esenţialul însă este egalitatea. Mai întâi şi întâi scade nivelul culturii, ştiinţelor, talentelor. Un nivel înalt al ştiinţelor şi talentelor este accesibil numai unor capacităţi superioare, dar nu e nevoie de capacităţi superioare! Capacităţile superioare totdeauna acaparează puterea şi devin despoţi. Capacităţile superioare nu pot să nu fie despotice şi întotdeauna au adus mai multă pervertire decât folos; ele trebuiesc eliminate sau executate. Unui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un Shakespeare este omorât cu pietre, iată ce este şigaliovismul! Sclavii trebuie să fie egali: fără despotism n-a existat încă nici libertate, nici egalitate, dar în turmă trebuie să domnească egalitatea. Şi iată deci şigaliovismul!
Un roman uriaş
Un roman uriaş. Asta pot spune despre Demonii lui Dostoievski.
Dacă l-am înţeles în totalitate? Cu siguranţă nu, e o carte care se digeră mental foarte greu.
Dacă îl voi reciti peste 10 ani? Cu siguranţă voi reciti Demonii, împreună cu toată opera lui Dostoievski din care mai am de devorat microromanele şi Jurnalul de scriitor.
Este Dostoievski stăpânul minţii celui care-l citeşte? Fără îndoială.
O recomandare de final? Lăsaţi-vă stăpâniţi de un geniu şi … citiţi clasicii!
Nu exista articole similare.
Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.
Comments
Greu de digerat intr-adevar dar acaparator,pe mine,insa m-a marcat iremediabil,,Idiotul”,la vremea respectiva fiind atat de subjugata de fascinatia cartii incat ma intrebam ce rost mai au celelalte scrieri…cred ca, ar fi fost totusi mai bine, daca ma indepartam de proza dostoevskiana mai demult.
[...] legându-şi destinul definitiv de ororile din închisoare, exact ca Stavrogin şi Verhovenski din Demonii lui Dostoievski. Iată cum vede reeducarea demonul Ţurcanu: Noi facem altceva, noi facem mai bine: vă ucidem [...]
Intr-adevar, Dostoievski este cel mai bun autor pe care l-am citit… Si nu am citit toate operele<>
incredibila carte….einstein insasi zicea ca pe el Dostoievski il fascineaza mai mult chiar si decat il fascineaza Gauss. <3 cea mai tare carte citita vreodata. si da, ai dreptate cu, carisma. :)) sincera sa fiu ma indragostisem de Stavroghin =))
si as vrea sa-ti fac o observatie. Tu ai zis ca nu se stie care este mai odios, Stavroghin sau Verhovenski, ei bine am sa-ti citez din comentariul original al romanului, gasit la sfarsitul cartii : “Dupa printul Valkovski, tanarul Verhovenski este poate singurul personaj adus la limita monstruozitatii, cand crima se comite fara banuiala macar de a fi o crima – deci fara privilegiul (uman!) de a fi pedepsit. Piotr Verhovenski este singurul personaj al romanului, care nu are sansa sa moara – pentru ca niciodata nu a trait! Nikolai Stavroghin este, spre deosebire de el, un om, un om compplicat, pe jumatate mort, pe jumatate viu, insensibil si chinuit, crud si intelegator, vrajmas al sau nu mai putin decat al celorlalti.” :) deci, cu siguranta Verhovenski este cel mai odios, Stavroghin nici macar nu este. :D
Fara indoiala, romanul dostoievskian care m-a marcat cel mai mult, desi recunosc ca nu le-am citit pe toate. Dar nici nu cred ca alta ar fi fost ordinea daca le citeam.