Craii de Curtea-Veche
Sunt un cititor foarte pretenţios şi nu citesc tot ce-mi cade în mână. În ultimii 5-6 ani am ignorat scriitorii români, cu mici excepţii(Eminescu, Marin Preda, Eliade, Cărtărescu), sătul de “programa” din şcoala generală şi liceu, populată de nume care nu merită amintite. Puţinul timp pe care îl dedic lecturii e mult prea preţios, aşa că aleg să citesc clasicii universali care rareori m-au dezamăgit. Mă bucură mult lectura oricărei scrieri valoroase, dar şi mai mult mă bucură să descopăr o carte cu adevărat bună scrisă de un român.
Craii de Curtea-Veche a lui Mateiu Caragiale e una dintre cărţile româneşti pe care le-am citit foarte târziu în propria mea existenţă. Surprins am fost să descopăr o fermecătoare evocare a mahalalelor şi cârciumilor Bucureştiului de sfârşit de secol XIX şi o poveste ce curge ca versurile unei muzici mistice cu fundal de cobză şi vioară. Exponenţi ai unei societăţii aflată în decădere, Pantazi, Paşadia şi Gore sunt eroii care gustă din paharele pline ale vieţii, ca apoi să le contempleze pe cele goale şi să o ia de la capăt. Destinele lor se împletesc pe scenă unui Bucureşti străin de vâltorile de astăzi, dar totuşi animat de o mulţime la fel de pestriţă că cea în care ne învârtim noi.
Românii nu şi-au schimbat firea ca popor în suta de ani care a trecut de la evocarea lui Mateiu Caragiale şi e uimitor cât de mult poate să semene lumea noastră de azi cu cea de atunci:
Mi se dezvălui astfel o lume nebănuită, cu blestemaţii la cari, de n-aş fi fost în fiinţă martor şi le-aş fi auzit de la altcineva, le-aş fi crezut că ţin de tărâmul născocirii. Bucureştii rămăsese credincios vechei sale datini de stricăciune; la fiece pas ne aminteam că suntem la porţile Răsăritului. Şi totuşi, desfrâul mă uimi mai puţin decât descreierarea ce domnea în toate rândurile; mărturisesc că nu mă aşteptam să văd dospind ţicneli atât de numeroase şi de felurite, să întâlnesc atâta nebunime slobodă. Cum nu-mi fu dat să găsesc mai pe nimeni la care, mai curând sau mai târziu, să nu se dea pe faţă vreo meteahnă, pe care pe neaşteptate, să nu-l aud aiurind, la sfârşit pierdui nădejdea să cunosc, în carne şi oase, făptură omenească pe deplin teafără la minte.
La fel ca şi geniul tatălui său, care bântuie şi astăzi societatea românească, Mateiu Caragiale surprinde un adevăr universal valabil pentru România, prin cea mai inspirată frază din întreg romanul: “Aici suntem la porţile Răsăritului, unde scara valorilor morale e cu totul răsturnată, unde nu se ia în serios nimic.” Craii de Curtea-Veche e un roman care va plăcea oricui s-a plimbat măcar o dată pe Lipscani, Gabroveni sau Covaci, visând cu ochii deschişi la bucureştenii de altă dată care păşeau pe aceleaşi străduţe pietruite.
Mie mi-a plăcut şi vi-l recomand ca o lectură de weekend, eventual ca remediu la dezamăgirile zilnice ale capitalei de la porţile Răsăritului.
Articole similare:
Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.
Comments
Pentru mine n-a fost tocmai un remediu la dezamagirile zilnice. Din contra, boemii lui Mateiu Caragiale arata mai degraba ca putinele incercari de dezdobitocire populara au fost de multa vreme stinse. Orasul, cu toata distrugerea comunista, are inca o buna parte din parfumul lui. Oamenii sunt aia care-l inlocuiesc cu o duhoare greu de suportat.
Cartea am citit-o cand inca nu locuiam in Bucuresti…dar poate acum dupa 10 ani de plimbat pe stradutele centrului vechi voi redescoperi frumusetea scrierii lui Mateiu Caragiale. O propunere bine venita :)