Un zâmbet ştirb
Bunicul ciolănos şi ştirb îşi plimba adesea privirea prin văzduhul albastru şi tăcea. Privea ierburile înalte ale savanei, privea crăpăturile pământului uscat, privea zarea ce se unduia ca o nălucă sub soarele african şi tăcea cum tac bătrânii care îşi păstrează cuvintele pentru mai târziu.
În ridurile frunţii strălucitoare a bunicului şi în ochii lui galbeni, ca de felină, micuţul Sip vedea o ameninţare nerostită. De la primii paşi în sătucul prăfuit şi înnegrit de soarele african puştiul a înţeles că, dincolo de gardul de nuiele, nemărginita câmpie ascunde moartea. Auzise de ea, dar nu ştia nici ce culoare are, nici dacă doare sau gâdila. Ştia doar că e acolo, după gardul de nuiele. Însă copii nu se gândesc prea mult la ce e dincolo de împrejmuirile vieţii, ei doar se bucură de fiecare rază de soare, fie că ea alintă sau arde.
Sip îşi vedea rar bunicul, era departe de oraş şi autobuzul trecea la câţiva kilometri de sătucul din savană. Când venea îi plăcea să stea ore în şir lângă bătrân şi să-i privească faţa îngândurată. Nepotul pândea un zâmbet, dar zâmbetul nu venea. Era închis undeva adânc într-un suflet ars de viaţă.
Sip abia învăţa să citească şi într-o zi îi buchisea bunicului dintr-o carte despre azteci. Nu părea să-l audă, dar micuţul, fascinat de piramidele desenate pe paginile lucioase, insista să-şi arate priceperea. Spera să-i fure bătrânului un zâmbet şi îi pândea cu coada ochiului faţa strălucitoare. Deodată îl lovi ceva peste picior. La câţiva metri de el, în praful albicios se rostogolea o minge maronie.
Un băieţandru doar puţin mai mare decât Sip venea către el în fugă. Zarindu-l îi strigă: “Hei tu, hai incoa’! Ne mai trebuie un om!”. Sip sări de pe buturugă, simţind că nu-şi poate lua ochii de la mingea maronie. Nu lovise niciodată aşa ceva, pentru că în oraş nu erau locuri de joacă decât pentru soldaţi, dar de când văzuse pentru prima oară o minge albă cu pete negre îşi dorise s-o atingă. O zbughi la fugă de lângă bunicul încruntat fără să se uite în urmă.
Prima atingere a balonului rotund l-a uimit pe micul Sip. A înţeles că mingea are propria ei viaţă, propriul destin, propriul cer sub care se rostogoleşte. A ştiut că mingea trăieşte şi i se supune lui. S-au scurs câteva ceasuri până când băieţii au obosit şi s-au împrăştiat prin colibele lor. Sip ar mai fi vrut să rămână, să mai poată stăpâni mingea, ar fi vrut ca vraja primului joc de fotbal să nu se termine niciodată. Şi atunci l-a văzut…
Bunicul îi zâmbea pentru prima oară. Era bătrân şi ştirb, dar Sip nu fusese niciodată atât de fericit.
***
“20 de ani au trecut din după-amiaza aia…”, se gândea Sip scuturându-şi picioarele puternice şi părul prins în coadă. Sări cu genunchii la piept şi ateriză în iarbă moale, proaspăt tunsă şi marcată. Se simţea ca acasă în marea de verde viu a terenului şi mereu căuta cu privirea mingea pe care o iubea din copilărie. Aştepta aproape tremurând de emoţie primul fluier al meciului vieţii sale, abia auzit în vacarmul stadionului.
Puţin după odihna de la mijlocul meciului, micul fotbalist din praful savanei a crescut mare. S-a întâlnit cu mingea undeva în afara careului, a preluat, a mai făcut un pas şi a şutat cu stângul aşa cum a făcut-o în prima lui zi de fotbal. Şi mingea l-a ascultat, a sfâşiat aerul ca o ghiulea şi a aterizat sub bară, în colţul porţii. Nu-i venea să creadă! Alergă că un nebun la tribună şi dansă alături de ai săi, descătuşând toată energia Africii în ochii lumii întregi.
Sprintând spre terenul propriu, Sip aruncă o privire la tabelă. Acolo trona numele său, Siphiwe Tsabalala, dar el nu vedea decât… un zâmbet ştirb.
Nu exista articole similare.
Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.



:) (ar trebui sa scrii mai des :P)