Cronica unei jumătăţi de iubire
Singurul anotimp de care nu mă satur niciodată e primăvara fotbalului. Liga Campionilor cu frumoasele ei seri de magie a trecut, încununând caracatiţa lui Mourinho pe Bernabeu şi lăsându-ne pe toţi în aşteptarea verii…
Aşteptam Cupa Mondială! Aşteptam primul fluier, prima tumbă a balonului, primul duel umăr la umăr, prima detentă reluată cu încetinitorul, primul şut la colţul lung, prima explozie de bucurie! Aşteptam fotbalul…
A venit şi s-a dus deja pe jumătate, aşa că, pătimaş cum sunt, mi-am suflecat gospodăreşte mânecile şi am scris cronica de până acum a mondialului african. Au rezultat 1000 de cuvinte în care spuneam povestea suporterului Vlad aflat la 8.500 de kilometri depărtare de stadioanele care bâzâie. Scriam acolo cât de tare mă irită vuvuzela şi cum nu dau doi bani pe “cultura” zgomotului promovată de FIFA. Eram supărat pe Mourinho şi pe caracatiţa lui interista care a dezintegrat toată Europa, punându-şi amprenta tactică pe mondial. Îl desfiinţăm pe Domenech, artizanul jalnicei scufundări a Franţei, îi mustram aspru pe Rooney şi pe ai săi, veniţi parcă în vacanţă în Africa de Sud, fără ghete de fotbal şi sete de goluri şi mă bucurăm meschin de impotenţa jalnicilor campioni mondiali din 2006 a italienii care probabil vor juca din nou finala.
Tare nervos eram scriind şi editând de zeci de ori pasajele despre dezamăgiri, dar mă mai îmbunam oleacă povestind despre brazilienii care abia s-au trezit la joc în meciul cu ivorienii, despre argentinieni şi olandezi care parcă se tem să nu termine tot fotbalul şi toate golurile încă din grupe sau despre spaniolii care desenează pe semicerc mai ceva ca marele lor Goya şi n-ar avea adversar dacă ar încerca mai des poarta. Mai scriam cu admiraţie despre uruguayeni, chilieni, coreeni, ghanezi şi paraguayeni sau despre golurile magice ale lui David Villa, Forlan, Vera şi Tsabalala. Era cronica mea, subiectivă şi tăioasă, visătoare şi dulceagă, cronica unei jumătăţi de iubire. Când m-am hotărât să nu o public m-am întrebat: De ce am scris-o?
Zilele astea, printre meciuri şi discuţii în doi peri despre fotbal, citesc povestea mondialului din `86 spusă de Ioan Chirilă în Frumoasele noastre duminici. Oftând visător la marginea imensei prăpăstii dintre bucuria din paginile marelui cronicar şi fotbalul geometric din Africa de Sud, am înţeles de ce am scris cronica World Cup 2010…
Foamea mea de fotbal nu se va potoli niciodată la televizor. Cupa Mondială e o experienţă care merită trăită pe stadion sau pe străzile aglomerate din jurul marelor arene. Fotbalul a fost, este şi va fi mereu mai mult decât un joc şi de aceea vreau să scriu cronica unui mondial trăit în inima tribunei. Şi asta voi face cândva. Am un nou vis.
Articole similare:
- Cronica unei iubiri bolnave
- Romania vs. Olanda – cronica la cald
- De ce iubim fotbalul
- 11 Muresani
- Despre femei si fotbal sau cratite si femei
Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.
Comments
Primul pas din acest vis deja l-ai facut ,urmeaza si ceilalti pasi si-ti vei vedea visul cu ochii. Pana atunci vizionare placuta!
@krossfire – m-ai demascat, bestie! De fapt cronica mea era una a succeselor glorioase ale Coreei de Nord (5-0 cu Brazilia si 8-0 cu Portugalia). Kim touch this!
E clar ca in finala n-o sa mai joace Italia….oricum nu cred ca meritau….iar finala in mod sigur o s-o joace Argentina cu Spania sau Portugalia….
“I have a dream” a zis si Martin Luther King…si ai vazut cate a realizat ;)Pastreaza-ti iubirea vie, chiar daca vor fi si momente de dezamagire si deznadejde, si scrie cronicile asa cum le vezi si le simti. O a doua jumatate plina de spectacol si surprize placute!!