Un fel de cronică a fericirii vremelnice sub corola de minuni a muzicii – Partea I
A început ca o poveste. Într-o zi de aprilie, un curier oarecare a livrat unui satanist oarecare un carton oarecare ale cărui litere împrăştiate lăsau mintea să citească un singur cuvânt: EPIC!
Restul e poveste şi… durere. Mă dor tălpile după multe ore de concerte şi ceafa mi-e încă înţepenită după apocaliptice zguduiri ale capului pe ritmurile legendelor de pe scenă – dulci dureri după straşnicele concerte de la Sonisphere!
Încălzirea de vineri
Festivalul meu a început cu o ploaie plăcută deasupra ultimelor acorduri Volbeat şi, cât am apucat să citesc un Guinness, au şi urcat pe scenă războinicii Manowar. Mi-au plăcut, deşi nu mă aşteptam. În plus, mi-au demonstrat cât de mult tânjesc românii după un dram de respect, adică exact ce le lipseşte în istoria recentă. Atitudinea lui DeMaio şi discursul în limbă romană au apropiat trupa de public, care i-a aplaudat şi acompaniat fără reţinere. M-au păcălit şi pe mine.
După ei au intrat veteranii Accept, pe care nu-i auzisem niciodată şi nici n-am aflat că prestează la Bucureşti până în ziua show-ului. Mare surpriză şi excelentă impresie mi-au lăsat “buneii” teutoni! Trupa care cântă din anii ’70 şi-a câştigat un fan în 2010, după două ore de live excelent, aşa mi se pare că se scrie istoria muzicii, nu? Păcat că n-au avut publicul pe care-l meritau. Dar asta a fost doar incalzirea…
Careul de aşi
Sâmbăta am început-o la imensa coadă a metalistilor veniţi pentru aşa-zisul Big Four. I-am ascultat de la distanţă pe Anthrax, dar până să răzbesc prin organizarea de cetate medievală a locaţiei au terminat şi s-au făcut nevăzuţi. Viaţa-i dură la metale grele.
După berea de rigoare, pe scenă au urcat Megadeth. Sincer, nu m-a încântat niciodată trupă asta, poate din cauza antipatiei sincere pe care o am pentru solistul Dave Mustaine. Om sunt şi eu… Dar Megadeth live au sunat chiar straşnic, mai ales instrumental şi le-am mai dat o şansă în playlist-ul meu zilnic. Să fie sănătoşi şi să aibă noroc de sonorizări mai fericite, zic.
Adevărata încălzire pentru ce avea să urmeze la lăsarea serii a fost prestaţia Slayer! Nici pe ei nu-i ador, dar mi-au plăcut foarte tare sâmbătă. Energia pură şi cheful de live pe care l-au arătat americanii mi-a făcut bocancii să tremure şi capul să se zbuciume singur, în neştire. A fost exact ce aveam nevoie şi, după ora de thrash metal cinstit şi domol am făcut paşi timizi spre centrul mulţimii, pentru că urmau zeii… Metallica.
- VA URMA -
Nu exista articole similare.
Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.
[...] Prima parte a cronicii [...]