Un fel de cronică a fericirii vremelnice sub corola de minuni a muzicii – Partea a II-a
Adevăratul careu de aşi
Nu-mi venea să cred că văd Metallica a două oară live! Minutele lungi dinaintea celor două ore de magie le petrec meditând în mijlocul unui ocean viu care tremură în anticipaţia unei furtuni. Ce înseamnă Metallica? E trupa care rulează pe fundalul gândurilor mele de ani buni, muzica furiei şi a fericirii, acordurile care alintă şi biciuiesc, explozia de sunet care gâdilă timpanul. Metallica e muzica însăşi.
Hipnoticul James, magicianul Kirk, nebunul Robert şi neobositul Lars urcă pe scenă şi mulţimea înnebuneşte. Metallica! În sfârşit Metallica! Din nou Metallica! Iar şi iar Metallica! Adevăratul careu de aşi ai rock-ului a sosit şi muzica se scurge în valuri peste o mulţime frenetică. Învolburatele Creeping Death, Fuel şi Sad but True incendiază oceanul viu din faţă scenei, baladele Fade to Black, Sanitarium şi One fac valurile să vibreze. Master of Puppets e parcă mai bun ca oricând, All Nightmare Long şi Cyanide de pe Death Magnetic sunt demenţiale live, For Whom The Bell Tolls îmi ridică tensiunea până la o sublima senzaţie de rătăcire.
La Nothing Else Matters suntem 50.000 de solişti, iar eu închid ochii şi sunt pe insula mea. Niciun sunet din lume nu mă poate răpi de acolo…
Muzica spectacol. Show-ul suprem. Rammstein
Încă hipnotizat de Metallica am revenit la locul faptei pentru ultima zi de festival. Şi ce zi avea să fie! Am început cu americanii Stone Sour care au fost faini şi am continuat cu nişte mici româneşti şi bere irlandeză, în timp ce Alice In Chains au avut ghinionul să preceadă un show pe care-l aşteptam de câţiva ani. Urma ultimul concert de la Sonisphere Bucureşti.
Scena stă acoperită de mai bine de o oră, în lateral se odihneşte un tun. Oare ce ni se pregăteşte? Nu mai cade o dată cortina asta? A căzut! În spatele ei un gigantic steag al Germaniei şi mulţimea înnebuneşte din nou! Pentru o secundă îmi trece prin minte ironia transformării simbolistice a steagul nemţesc: în 70 de ani a trecut de la “moarte” la “respect”… Dar nu am timp prea mult de gândire pentru că piromanii Rammstein incendiază instant seara racoroasă care s-a lăsat peste Romexpo. Scena arde din toate direcţiile, transformându-se constant, ca un uriaş laborator al nebunului Till Lindeman, piroman, savant şi show-man prin excelenţă.
Tanz-metalul german electrizează publicul, nimeni nu poate rămâne indiferent în marea de foc şi lumini scăldată în muzică. Rammstein face mai mult decât să cânte, Rammstein încântă toate simţurile. Ochii uită să clipească, plămânii se încing de aer fierbinte, trupurile vibrează la unison. Întregul delir culminează cu Du Hast, dar chiar când credeam că nebunii nemţi ne-au arătat tot, Flake, maratonistul de la butoane urcă într-o barcă de cauciuc şi se plimbă peste public, purtat de mii de braţe într-un ritm psihedelic. Genial prin simplitate.
De la artificii şi trombe de foc la un tun cu spumă şi o barcă de cauciuc, Rammstein le-a făcut pe toate. EPIC! Şi atât.
Ieşind de la Romexpo duminică seara am privit îndelung în jur. N-am văzut nicio faţă încruntată, mii de zâmbete largi înfloriseră pe figurile din jur. Eu încă nu reuşesc să-l dau jos pe al meu.
Articole similare:
Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.
Comments
Au fost doua nopti incendiare (si una ploioasa :)), din multe puncte de vedere…si la propriu si la figurat. Fiecare dintre cei care au urcat pe scena si-au ocupat in felul lor locul in inima celor mai mult sau mai putin rockeri prezenti. Orice ploaie, caldura sau durere a meritat, iar Rammstein au fost cu o treapta deasupra tuturor prin atitudine, spectacol si respect. Am mai bifat o trupa(de fapt mai multe) ce merita …ca sa citez un carturar satanist ;)
[...] VA URMA [...]