O fotografie cât toate cuvintele
Am dat peste fotografia asta ieri.
Am rămas înmărmurit, ore întregi a rămas deschisă şi am privit-o de zeci de ori. Nici măcar o dată n-am putut să o închid. N-am văzut niciodată o imagine mai tristă.
Katherine îşi petrece ultima noapte alături de soţul căzut la datorie în Irak, ascultând muzică de la nunta ce urmau s-o aibă la întoarcerea lui acasă. Alături de ei, nevăzut, e fiul nenăscut al celui care se odihneşte sub drapel…
Povestea acestei fotografii e undeva în cele 12.000 de cuvinte câştigătoare de Pulitzer în 2006 – Final Salute se numeşte textul. E cutremurător ce am citit acolo, dar parcă nimic nu se compară cu emoţia aproape tangibilă care se revarsă din imagine. Mii de cuvinte au născut o poveste, dar n-au reuşit să spună mai mult decât o fotografie.
Nici toate cuvintele din lume cred că n-ar reuşi.
Sursa foto: Pulitzer.org
Articole similare:
Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.
Comments
Durere,multa durere pana cand simti ca te transformi in cenusa ,cred ca asta este sentimentul pe care il ai cand privesti aceasta imagine.
Spun asta pentru ca am trait din nefericire o drama asemanatoare si singura, dar singura motivatie sa o iei de la capat, sunt copii care trebuie crescuti,educati si ajutati.
Iar in momentele de deznadejdie si disperare , incerc sa-mi imaginez viata ,daca nu s-ar fi intamplat asa….
Poate pentru ca trisetea, ca si iubirea, nu pot fi exprimate niciodata pe deplin prin cuvinte…Citisem povestea asta si m-au trecut fiorii la fiecare rand; de fiecare data cand se intampla asta nu pot sa ma abtin sa nu ma intreb “de ce…exista un plan…exista ceva mai bun pentru ei?” Ultima oara am simtit asta cand a murit Mile Carpenisan si cu greu s-a atenuat.