Fenomenul Piteşti
Sunt cărţi care îţi zguduie temelia umană. Când le întâlneşti şi începi să întorci paginile intri într-o lume a neverosmilului, o lume pe care realitatea vremurilor actuale nu o poate include decât în rândul celor mai negre coşmaruri.
1984 a lui George Orwell e una din cărţile mele de căpătâi care m-a cutremurat şi m-a făcut să privesc istoria totalitarismului dintr-o perspectivă încă neexplorată suficient de propria-mi sete de adevăr. Romanul e catalogat ca o distopie, adică o lume imaginată şi profund negativă, dar privind realist regimurile totalitare nu pot să nu mă întreb cât de imaginată este totuşi povestea lui Orwell. O întâmplare a făcut să-mi cadă în mână o carte-document scrisă de Virgil Ierunca – Fenomenul Piteşti. Brusc, distopia lui 1984 e realitatea lui 1949, chiar în România…
În 1949, în închisoarea de la Piteşti începe un experiment de “reeducare” a dizidenţilor, regizat de regimul comunist prin şeful Securităţii, generalul Nicolschi. Victimele şi călăii împart mereu aceeaşi celulă în acest odios sistem bazat pe tortură fizică şi psihică neîntreruptă, care îl are ca lider pe infamul “student” Eugen Ţurcanu, figura diavolească a închisorii piteştene, un maniac de o cruzime înfiorătoare responsabil de sute de deţinuţi torturaţi sau ucişi până în 1952, când experimentul este “condamnat” şi aproape toţi cei implicaţi sunt executaţi în urma unui proces public menit să spele regimul comunist de orice responsabilitate.
Reeducarea are patru etape, prin care omul nevinovat este chinuit până când devine el însuşi torţionarul celui mai bun prieten din închisoare. Prima etapă, demascarea externă, implică smulgerea prin tortură a unor mărturii despre “duşmanii poporului” din afara închisorii. Experimentul continuă cu demascarea internă, când loialitatea victimei faţă de partid poate fi demonstrată numai prin demascarea aceloraşi duşmani, dar din interiorul închisorii. Mărturiile sunt de cele mai multe ori false, omul fiind deja în pragul nebuniei după primele două etape de reeducare. Graniţa dintre realitate şi minciună este spulberată definitiv prin a treia parte a înjosirii fiinţei umane, când victima este silită să-şi calce propriile concepţii în picioare, începând de la familie, continuând cu religia şi terminând cu viziunea politică. Ultima treaptă a decăderii înseamnă torturarea de bună voie a celui mai bun prieten, victima devenind astfel călău şi legându-şi destinul definitiv de ororile din închisoare, exact ca Stavrogin şi Verhovenski din Demonii lui Dostoievski. Iată cum vede reeducarea demonul Ţurcanu:
Noi facem altceva, noi facem mai bine: vă ucidem moral, să vă fie scârbă de voi înşivă, să nu mai puteţi aştepta nimic, să nu mai puteţi dori biruinţa legionară. Care dintre voi să dorească aşa ceva? (…) Acum nu mai sunteţi decât nişte epave. Iată ce am reuşit. Ceea ce idioţii de liberali şi de ţărănişti n-au putut. Dimpotrivă, ei au făcut din voi nişte martiri. Ia păşeşte tu acum “pe culmi de veac”. Să-ţi văd pasul legionar. După ce-ai trecut prin reeducare e imposibil să mai păşeşti cu mândrie. Nu mai poţi avea decât un mers umil, un mers care cere iertare.
1984 a lui Orwell şi Demonii lui Dostoievski sunt romane, ficţiuni ale unor mari scriitori, însă Fenomenul Piteşti a lui Virgil Ierunca descrie o realitate a ţării în care trăim. Nu contează că au trecut 60 de ani de atunci, nu contează că de 20 de ani nu mai suntem în comunism, nu contează că noi ne bucurăm de libertatea aparentă a capitalismului şi că Internetul a schimbat definitiv felul cum informaţia circulă în lume. Contează să înţelegem că graniţele realităţii se extind mult peste ce putem vedea sau concepe noi şi că studiul istoriei ne poate face să ne înţelegem mai bine prezentul.
Fenomenul Piteşti e o carte care te loveşte cu imagini de înfiorător de crude, îţi întoarce stomacul pe dos şi te face să-ţi pui întrebări fără răspuns. De ce nu s-a scris mai mult despre închisoarea de la Piteşti? De ce nu există niciun documentar pe tema asta? Cum se face că atât de puţini români au auzit măcar de existenţa acestui experiment înfiorător?
Nimănui nu-i este îngăduit să uite ca între 1949 şi 1952 s-a desfăşurat în România “experienţa” pe care am încercat s-o descriem, şi că dintr-un arhipelag al ororii, una din cele mai odioase insule s-a numit Piteşti.
Fenomeul Piteşti a apărut iniţial în 1990 la Humanitas, fiind reeditată în 2008 şi 2010 de aceeaşi editură. O găsiţi în librării.
Nu exista articole similare.
Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.
Comments
citeste si Jurnalul fericirii.
an adevar la fel de crud [ovesteste si N. Steinhart
[...] PS. Despre aceiași carte a scris și Vlad – aici. [...]