Prăpastia dintre generaţii
Scriu aceste rânduri după ce am copt subiectul coflictului dintre generaţii câteva luni bune, întâi în flăcări vii şi mai apoi la foc mocnit. Le public în speranţa că ele vor deschide câteva minţi şi vor linişti câteva suflete.
Dacă am fi ieşit dintr-un ou poate că ar fi fost mai simplu. Fiecare cu oul lui, fiecare poveste începând cu o coajă crăpată şi părăsită pe malul unde nefiinţa îşi pierde prefixul, fiecare de unul singur. Dar începutul nostru e altul.
La început a fost ruptura…
Mulţi dintre noi am avut norocul de a nu păşi stingheri în viaţă de la început tocmai pentru că nu am lăsat în urmă o coajă goală. Oamenii dragi ce răsar din amintirile mereu însorite ale copilăriei par a fi eroi de poveste şi zâmbim când, stând cu ochii închişi, ne apar alături. Ei sunt părinţii de care ne-am rupt candva…
Ruptura e aproape inevitabilă. Sunt peste 20 de ani de viaţă care ne despart şi nu putem compara mediul în care am crescut noi cu ce au avut ei în aceeaşi ani ai tinereţii, când personalitatea se formează şi omul începe să vadă viaţa prin ochii propriei minţi. Avem atâtea în comun şi totuşi pare că am avea în faţă un străin surd la orice argument pe care vâlvătaia vârstei îl aruncă în discuţii care duc doar către alte discuţii. Sunt convins că şi din partea cealaltă se vede la fel.
…apoi a fost prăpastia.
Părinţilor le e greu să accepte ideea că proprii copii trebuie să calce strâmb ca să înveţe cum să păşească. Din greşelile altora n-a învăţat nimeni vreodată o lecţie pe care să n-o uite. Îmi imaginez că doare îngrozitor să-ţi vezi copilul platindu-şi proriile greşeli poate chiar mai scump decât ar fi meritat, dar adevărul este că TREBUIE să plătească.
Părinţilor le e uneori imposibil să nu reacţioneze disperaţi când văd paşii strâmbi ai copiilor care, mânaţi de prospeţimea gândirii neatinse de marile furtuni ale vieţii, ripostează avântându-se mai departe pe drumul lor. Aici se cască un hău fără fund. Prăpastia dintre generaţii n-a fost niciodată mai adâncă decât în momentul ciocnirii dintre experienţă şi tinereţe şi asta se întâmplă pentru că uităm să avem încredere unii în ceilalţi. Nietzsche rezumă multă mai bine ideea:
Pasiunile nu sunt altceva decât idei în prima lor fază de evoluţie: ele sunt atributul unei inimi tinere, şi smintit e acela care crede că le va simţi zbuciumarile o viaţă întreagă.
Într-un final am înţeles
Unde e adevărul? Adevărul e întotdeauna relativ la cel care îl percepe. Am înţeles asta doar când am ajuns la punctul în care ideile şi concepţiile mele despre viaţă sunt radical diferite de cele pe care ar fi trebuit să le moştenesc. Cugetând îndelung, în speranţa că voi putea să trasez o mediatoare în acest desen colţuros care mă obseda, m-am văzut învins de geometria vieţii şi a sa problemă fără soluţie. Învins, dar mai înţelept.
Am realizat că părinţii îşi doresc inconştient să retrăiască bucuriile tinereţii prin prisma copiilor, reiterând un model de împlinire spirituală care i-a făcut pe ei fericiţi. E cel mai firesc şi mai nevinovat vis cu putinţă, e un argument pe care nici cel mai strălucit logician nu l-ar putea combate vreodată. E natura umană în toată splendoarea sa spirituală.
Pace între aspiraţiile părinţilor şi visele copiilor nu există pentru că nu e normal să existe. Viaţa noastră ar fi mult mai simplă dacă, în loc să fim străini surzi, am fi prieteni care au încredere unii în alţii chiar şi atunci când drumurile lor în viaţă s-au despărţit.
Începem prin a accepta că adevărul fiecăruia e relativ.
Nu exista articole similare.
Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.
Comments
As zice ca pe langa cele asezate (excelent de altfel) aici, ar fi de insistat si pe prapastia dintre generatii romaneasca. Totusi, la noi a exista si diferenta de regim care a indepartat si mai mult batranii de ”aia tineri si bezmetici”.
Nu cred că vreodată se vor găsi reguli pentru rezolvarea acestei probleme.
Cum spui și cum au zis și alții, adevărul este relativ. Sau poate că fiecare are adevărul lui. Propriul adevăr.
Învățăm din greșeli.. se poate să fie așa.
Ceva ar fi de zis- între părinți și copii există o diferență- experiența, nici ea nu poate fi la fel, pentru că noi înșine suntem alții, conjuncturile sunt altele.
Vezi? ajungem de unde tocmai am plecat, toate sunt relative.
p.s. părerea mea.
Ai mare dreptate Vladut, si sunt convinsa ca sunt de acord cu mine reprezentanti din ambele tabere (daca le pot numi asa). Partea buna pe care o vad eu in toata povestea asta este ca ai nostri parinti, sau cel putin unii, ne-au trasat anumite principii, invatat respectul fata de sine si de altii si ne-au dat o educatie care sa ne ajute sa trecem peste si sa ne rezolvam propriile greseli. E nevoie sa se inceapa poduri din ambele directii pentru a trece peste prapastie…uneori se poate, uneori e mai subred podul, alteori la un momnet dat se consolideaza…dar asa cum spuneai, e relativ.
O zi buna si o prapastie din ce in ce mai mica :)