De ce cântăm noi acest cântec?
Dimineţile mele încep cu micul dejun încununat de un iaurt cu fructe. Sufletul locatar al trupului astfel hrănit pluteşte mai uşor spre uzină. După prânz iau un dulce mărunt şi mă desfăt cu nişte poze cu pisici sturlubatice spre revigorarea launtricului suflu care mă face să ticăi în continuare. Seara se scurge între cărţi, doze de sport văzut sau practicat, mâzgălituri de cuvinte felurite şi sesiuni de gaming cu Starcraft 2 şi Football Manager în duet. Orice aş face încerc să menţin la minim sonorul lumii care mă înconjoară, ca un inadaptat ce mă găsesc. Reuşesc destul de bine, dar trăiesc constant cu senzaţia că aş putea face mult mai mult pentru mine.
Oricât de mult am încerca să ne topim, zi după zi, în dulcele foc al uitării şi al măruntelor plăceri, lumea nu dispare atunci când închidem ochii. Privind prin ochelarii omului suficient de matur încât să înţeleagă mai mult decât i se arată, conchid că suntem într-un moment greu în existenţa noastră, ca popor. Am şi câteva argumente irefutabile care-mi susţin concluzia:
-
Trăim într-o ţara guvernată de legi prost gândite, ce sfidează logica şi bunul simţ, o ţară condusă de infractori şi incompetenţi care se luptă între ei la televizor, dar îşi împart frăţeşte ciolanul în pauzele publicitare.
-
Trăim în mijlocul unei societăţi defecte şi putrede, fără valori şi repere, în care individul involuează către o fiară turbată şi oarbă aflată într-o perpetuă căutare a zilei de mâine.
-
Trăim într-un colţ de lume unde presa nu informează, ci doar manipulează, promovând intens non-valori pe toate scenele vieţii publice.
-
Trăim în mijlocul unui sistem care pune zeci de piedici oricărei tentative de a face bani cinsititi.
Trăim cu veşnica nostalgie a vremurilor grele de care abia am scăpat.
Aşadar, trăim. Corabia e în derivă de mai bine de 20 de ani, aerul miroase a naufragiu, moralul e sub nivelul mării, dar echipajul trăieşte fără a încerca să se salveze. Totuşi, toţi vorbesc despre asta…
Marea majoritate a românilor încă tineri îşi doresc să treacă graniţa, cu destinaţia Oriunde-numai-nu-aici şi să nu se mai întoarcă vreodată. Se vorbeşte despre cum e “afară” ca în mijlocul unei închisori în care deţinuţii tânjesc la libertatea din spatele zidurilor. Românii s-au săturat de sacrificii, nu mai sunt dispuşi la martiriu în numele unei normalităţi ce ar putea veni la vârsta pensionării, s-au lăsat înşelaţi de prea multe ori, căzând pradă naivităţii pe care am moştenit-o din generaţie în generaţie. “Aşa suntem noi, ăştia de p-aici” ne spunem adesea zâmbind amar înainte de a lua viaţa în piept din nou.
Chiar dacă sunt aproape de saturaţie, nu reuşesc să-şi canalizeze toate forţele pentru a rupe graţiile şi a păşi afară. Puţini sunt cei care văd că România nu e o temniţă ferecată, ci o ţara din care se poate pleca oricând. Acei câţiva sunt cei care lasă în urmă interminabilele discuţii ale “prizonierilor” şi emigreza pentru o viaţă noua, mai bună. Restul continuăm să îngânam acelaşi marş funebru.
De ce cântăm noi acest cântec? De ce nu părăsim, în masă, România? Cel mai simplu răspuns e frica de necunoscut. E şi cel mai adevărat, dar în spatele lui stau o mie de temeri mărunte peste care puţini pot trece. Emigrarea e o călătorie în care nu poţi lua cu tine mai nimic, laşi în urmă tot ce ai avut până atunci: familie, casă, prieteni, oraş, limbă, statut social. Doar tu mergi înainte, fără puncte de sprijin, cu certitudinea unor suferinţe pe care ţi le asumi în căutarea unui vis de normalitate. Cuferele sufletului nu sunt uşor de abandonat, nu oricine poate părăsi o zonă de comfort în care a trăit 20 şi ceva de ani, fie ea şi o corabie în derivă.
Oamenii îşi proiectează mereu prin ochii minţii lumea în care vor să trăiască. O suprapun peste cea reală şi visează, uneori iluzia visării fiind atât de dulce în comparaţie cu viaţa cotidiană, încât graniţa dintre cele două e imposibil de trecut. Impulsul de a lăsa totul şi de a face primii păşi către o viaţă nouă pare a fi o forţă supra-omenească care întârzie să apăra, iar timpul care trece ne amorţeşte şi revenim zi de zi la plăcerile mărunte, care ne fac să uităm de naufragiul ce ne pândeşte.
Alegem aproape întotdeauna un drum plin de gropi ştiute, în favoarea unuia complet necunoscut.
Autorul acestor rânduri îşi publică gândurile dintr-un apartament din Militari, încă nepregătit să se arunce în valuri precum Kazamira şi al ei Kazamir, pe care ii admira pentru evadarea lor spre Oriunde-numai-nu-aici.
Articole similare:
Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.
Comments
romanul a fost mereu strivit intre Est si Vest,intre mentalitati si stiluri de viata diferite.zbuciumul continuu i-a facut pe multi sa oscileze in tot ceea ce inseamna personalitate si putere de discernamant,alegand intotdeauna drumul cu gropi(solutia de moment,”las-o ba ca merge asa”).
uite ca secolele au trecut si problemele astea s-au intiparit in constiinta nationala,si acum deviza a devenit un “asta e”,resemnat,pe care il aud zilnic si care zilnic ma enerveaza.
incep sa cred ca asta e destinul Romaniei(nu soarta).cred ca tara asta a fost facuta doar sa picure oameni,acei cativa care isi iau soarta in maini si isi schimba viata,restul asteptand sa “vina vremuri mai bune”din senin.
procentul asta mic de oameni a inteles avantajul veacurilor de zbucium si al pozitiei romaniei la confluenta unor lumi diferite.cel mai important este sa nu uite de unde au plecat…
stima
Ai punctat foarte clar imaginea societatii putrede ,in care nu se mai tine seama de mult de o scara a valorilor.
E trist ,insa eu tot mai sper ca generatia tanara se va trezi si va lua carma corabiei,indreptand-o spre ape mai linistite. Cred ca poporul asta zbuciumat merita mai mult.