Omul negru şi timpul schimbării
Timpul e forţa fundamentală a Universului. E cel mai de preţ cadou pe care omenirea l-a primit vreodată – făureşte istoria, vindecă suferinţa, zdobeste orice barieră şi defineşte adevăratele valori cu sau fără viaţă. Dar timpul este şi implacabil. Filosoful, teologul şi fizicianul au încercat să-i găsească un început şi un sfârşit, dar au rămas fiecare cu o clipă de veneraţie a acelui ceva care e dincolo de puterea noastră de înţelegere. Omul nu poate mai mult.
Fiecare dintre noi păstrează cu sine o sumă de clipe, un album de instantanee sau de animaţii aproape vii pe care le numim amintiri. Uneori ne rătăcim printre ele accidental, alteori cotrobăim cu bună ştiinţă prin cotloanele memoriei. Facem asta pentru că trăim cu senzaţia că trecutul ascunde răspunsurile corecte la întrebările prezentului şi că acolo s-ar putea găsi formula ce elimină hazardul din ecuaţia amintirilor viitoare. Voi fi mai deştept data viitoare! Nu mai pierd nicio ocazie, m-am învăţat minte! Aşa ne minţim, toropiti de fermecătoarea naivitate care ne ţine pe linia de plutire zi după zi.
În trecut căutăm inspiraţia care să ne împingă în afară perimetrului mecanismelor mentale cotidiene, pentru că prezentul ne oferă rareori prilejul unui răgaz de decantare a gândurilor. Preocupaţi de nevoile stringente ale trupului, cădem victime bombardamentului constant cu informaţii care sufocă atât introspecţia cât şi extrospecţia, rătăciri în lipsa cărora nu suntem altceva decât carne de tun într-un război atent controlat de cei puternici prin mass-media. În clipele de răgaz tânjim după repere pe care să ne clădim scheletul speranţei, acea licărire pe care o căutăm în orice întuneric. Şi astfel ajungem din nou la exemplele trecutului.
Suntem blocaţi în vremuri tulburi, într-o perioadă istorică marcată nu atât de recesiunea economică şi implicaţiile sale asupra capitalismului, ci mai degrabă de o profundă criză a valorilor. Toate acestea au înfundat omenirea într-o sufocantă criză de identitate. Nimic din prezent nu mai corespunde cu idealurile amintirilor noastre. Dacă nu suntem o societate capitalistă funcţională, capabilă să se autosustina, atunci cine suntem? Ne vom închina comunismului chinez şi vom accepta stăpâni noi ca orice căţel părăsit care caută un cămin iubitor cu un blid de mâncare? Încotro ne îndreptăm? Cine ne va duce acolo dacă nu suntem în stare să păşim fiecare în ritmul său?
Când disperarea atinge paroxismul şi criza se aprinde din nou, apare un un lider carismatic al lumii moderne şi spune: hai să muncim fiecare pentru el şi să ne reconstruim lumea aşa cum ne-a plăcut s-o avem în trecut. Discursul lui Obama (video, text) e un punct critic în istoria lumii noastre, un eveniment care marchează intrarea într-o nouă perioadă istorică, pe care nu ştim încă să o denominăm. Preşedintele american a făcut un gest uriaş pentru un politician, şi-a trădat sponsorii pentru a reda poporului său speranţa că muncă lor va da roade în timp şi că viaţa nu se opreşte la uşa bursei de valori. Ne-a arătat că nu putem controla timpul trecut, dar putem să-l inventăm pe cel viitor.
Omul poate totuşi mai mult decât să contemple trecerea timpului; asta e ideea care-mi va înviora multe dimineţi de azi înainte.
Nu exista articole similare.
Daca ti-a placut acest articol, imi poti scrie un comentariu sau te poti abona la feed pentru a primi cele mai noi articole prin feed-reader.
Si apoi, un lider la fel de carismatic spune: Hai sa muncim toti pentru mine :P