Oamenii de la capătul grajdului

Scriam acum două săptămâni despre Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, cartea în care Ion Gavrilă Ogoranu, simbolul rezistenţei anti-comuniste din Munţii Făgăraş, îşi lasă povestea moştenire României de astăzi. Cele câteva sute de pagini pe care le-am citit nu pot fi rezumate în câteva rânduri de blog, la fel cum viaţa unui erou nu încape între două coperte colorate, de aceea vreau să mai dau ceva de citit înainte să lăsăm praful să se aşeze pe cartea asta şi pe ideile ce ne-au rămas din ea.

Există undeva în volumul al doilea(la pagina 272 mai exact) un capitol care se numeşte Oamenii de la capătul grajdului. În două pagini şi ceva, ce vorbesc despre anii ‘70 din România comunistă, Ogoranu scie aşa:

Nu vreau să închei aceste episoade de “viaţă liberă ” fără să scriu câteva vorbe despre oamenii în mijlocul cărora am trăit vreme de 11 ani, despre aceşti fraţi ai mei şi ai dumneavoastră, pe care i-am privit cu înţelegere; alteori cu mânie, cu dragoste uneori, dar niciodată cu indiferenţă. Pentru că, ori ne va place, ori nu, cu voia sau fără voia cuiva, ei vor avea cuvânt în viitorul acestei ţări. E vorba de muncitorii I.A.S.-urilor, proletarii agricoli. Am trăit în mijlocul lor şi-n bună parte ca ei. În localităţile în care se aflau ei, e numărul cel mai mare de copii. Ei vor moşteni ţara, care va fi aşa cum sunt ei.

Cine sunt aceştia? Oameni cu copii mulţi, fugiţi de foame din satele lor, sau, dimpotrivă, oameni fără familie, bărbaţi fugiţi să nu plătească pensie alimentară, femei cu copii fără tată, foşti puşcăriaşi şi, cu siguranţă, viitori puşcăriaşi, oameni fără căpătâi, fete şi femei dornice de aventuri, vicioşi ce-şi înneacă viaţa în alcool şi tutun, analfabeţi şi săraci cu duhul sau alţii cu prea multă carte(de ex., un fost profesor şi un fost procuror), nechibzuiţi ce beau într-o seară ce câştigă într-o lună, negândiţi la ziua de mâine, ce nu au şi nu vor avea casă sau altă avere decât ce au pe ei, oameni fără rădăcini, gata să plece oriunde, hoţi părându-le rău nu de ce au furat, ci de ce au lăsat, locuind la capataul grajdului I.A.S.-ului sau C.A.P.-ului sau în blocuri aduse repede la nivelul grajdurilor, plini de păduchi şi de alte podoabe, trăind într-o lume aparte, priviţi de locuitorii satelor şi oraşelor că o “paria”, cu care nu au de-a face decât cumpărându-le pe nimic produsele furate, certându-se veşnic între ei, bătându-se, înşelându-se. Cu biserica şi preotul nu au de-a face decât la botez şi când mor. Sunt de toate neamurile: români, saşi, ţigani, maghiari şi foarte mulţi fără nicio naţionalitate; din toate colţurile ţării şi veniţi pe lume în condiţii cu totul întâmplătoare. (…)

Şi totuşi, în mocirla asta, m-a impresionat dorinţa de puritate a unora dintre ei. Un tractorist a găsit un balot de lână toarsă pe şosea şi a umblat zile până l-a găsit pe pagubaş. Un mulgător a găsit la cârciumă o poşeta cu mai mulţi bani decât câştiga el într-un an şi i-a dat-o păgubaşei fără să vrea să primească altceva decât plata unei sticle de bere. O tânără nevastă, în timp ce păzea vacile, citea poezii de Ana Blandiana. În ramă, acasă, îngălbenită, la loc de cinste, se află o diplomă ce dovedea că a fost elevă premiantă. Orfană, se măritase şi ea cu cine a luat-o. Avea cinci copii şi muncea zi de zi la vaci şi era bătută tot zi de zi de un bărbat ce bea tot ce câştiga şi el şi ea. (…)

Ce s-ar întâmpla cu aceşti oameni dacă se vor desfiinţa I.A.S.-urile? Pentru că aceştia niciodată nu vor deveni ţărani. Scoşi în lume fără un loc de muncă, ar fi un pericol pentru ţară. Şi nu sunt puţini! E vorba de sute de mii de oameni. Şi e vorba de mulţi, foarte mulţi copii. Şi aceşti copii vor fi viitorul României, cu voia sau fără voia cuiva. Căci cei 100 de proletari de la capătul grajdului au mai mulţi copii decât câteva mii de locuitori din sat. Şi peste 10-20 de ani, aceştia vor fi România.

Copii oamenilor de la capătul grajdului au astăzi undeva între 30 şi 45 de ani, sunt în plină forţă de muncă şi deplină dezvoltare intelectuală. Oriunde aţi fi, într-o comunitate sau pe stradă, priviţi în jur şi-i veţi găsi. Cu rele şi cu bune, ei sunt acei români care au coborât la un moment dat dintr-un tren fără valiză de amintiri frumoase din copilărie, cei care nu au avut niciodată condiţiile de dezvoltare pe care noi le-am luat mereu drept normalitate. Sunt cei care vin din familii aflate la marginea orânduirii comuniste, poate inconştienţi de rădăcinile lor şi de bagajul emoţional şi intelectual pe care îl poartă şi care îşi pun amprenta atât pe viaţă lor de zi cu zi, cât şi pe cea a poporului nostru, de la mersul cu autobuzul până la duminicile electorale care vin şi trec o dată la câţiva ani.

Nu am redat aceste fragmente pentru a judeca aceşti oameni ca fiind buni sau răi, nu câştigă nimeni nimic din dezbinarea de care suferă societatea noastră. În viziunea lui Ogoranu am găsit o explicaţie pentru lipsurile intelectuale pe care acest popor le are, chiar şi azi, când limitările omului ţin doar de el însuşi. Toleranţa mea faţă de imbecilitate a fost mai mereu aproape de zero, dar abia acum încep să văd unde greşesc chiar eu. Nimic nu e întâmplător pe lumea asta, dar unii au ceva mai mult noroc, iar eu sunt printre ei. Asta înseamnă că am pretenţii de la mine şi de la voi, cei care aţi ajuns până aici cu lectura. Să cugetăm puţin…

One thought on “Oamenii de la capătul grajdului”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *