Science-Fiction, ultima mea frontieră

Fiecare om are cel puțin o slăbiciune. Unii pescuiesc, alții colecționează orașe vizitate, unii beau Cola, alții vorbesc la telefon, pe unii îi trage curentul, alții se tem de Dumnezeu. Și eu mă tem. Dumnezeul meu e Tolstoi și mă tem că într-o zi îi voi termina de citit întreaga operă. De aceea sunt politeist și știu că Dostoievski, Eco, Hemingway, Orwell și alți câțiva mă pot călăuzi în rătăcirile mele ovine. Religia mea e cartea, iar catedrala pe care i-o ridic e biblioteca pe care o construiesc meticulos de 10 ani. 

Mintea mea suferă dacă nu o las să-și însușească alte identități și să hoinărească în alte lumi pe hârtie, în căutarea unor răspunsuri la întrebări pe care nu le pun cu voce tare. Consum romane și sunt consumat de romane începând cu Robinson Crusoe în urmă cu mai bine de 20 de ani și neterminând, sper, vreodată. O singură specie nu am prețuit-o îndeajuns până acum: romanul SF. Nu poți iubi ceva ce nu cunoști, iar science fiction-ul a fost pentru mine o mare nebuloasă până când am pus mâna pe…

2001: O odisee spațială, a lui Arthur C. Clarke

Am cules-o din bibliotecă ros de o întrebare: voi putea să citesc SF fără să tânjesc la clasicii mei? Am început-o până să ajung în pat, adică în 5 pași, și n-am putut s-o las din mână până nu am terminat prima parte, în care Clarke își imaginează cum au evoluat primii oameni, cum au făurit primele unelte, cum au început drumul către stăpânirea unei lumi în care erau veriga cea mai slabă. De acolo până la călătoriile în spațiu și căutarea altor forme de viață a fost doar un pas, câteva mii de ani, un sughiț al timpului universal. Și totul avea sens, nici urmă de extratereștrii lila cu 7 capete de care mă temeam eu…

Cartea te face să te simți ca acasă la bordul navetei Discovery One ce se îndreaptă spre Saturn și să ți se pară naturală conversația cu o inteligență artificială de care îți depinde viața. Misiunea merge conform planului, dar tehnologia construită de om mai e oare numai în mâinile sale? Și care e adevăratul plan?  Nu v-o povestesc, nu-mi stă în fire să stric cuiva plăcerea lecturii.

Clarke a publicat-o în 1968, eu am citit-o 46 de ani mai târziu, în plină epocă de aur a tehnologiei, fascinat și îngrozit în același timp de întrebările grele, ca de plumb, care atârnă de paginile romanului. Există viață dincolo de noi? Și dacă există, de ce tace? Istoria Universului ne arată că evoluția implică inevitabil extincția, dar cât de departe suntem azi de sfârșitul omenirii? Și dacă aflăm răspunsul, ce facem mai departe? 

A fost atât de intrigant acest prim contact cu romanul SF, că nu am știut ce m-a lovit. Am pus Odiseea spațială la loc în bibliotecă și am luat 3 volume în schimb.

Trilogia Fundației, a lui Isaac Asimov

Dacă ar exista un drog injectabil care să conțină senzația pe care Fundația ți-o implantează în minte, aș fi întâiul dependent. M-a aruncat într-o eră în care oamenii colonizaseră întreaga galaxie și în care puterea supremă este Imperiul Galactic. Niciun eveniment nu e imposibil, fiecare având o probabilitate oarecare. De exemplu: probabilitate mică – să mă atace un T-Rex în următoarele 5 minute; probabilitate mare – să mănânc o plăcintă cu brânză în următoarele 5 minute. Scenariul lui Asimov nu e nici măcar improbabil, ci e chiar foarte plauzibil: câteva mii de ani în care omenirea reușește cumva să evite autodistrugerea pot avea ca finalitate cucerirea galaxiei. Acestea sunt premisele și apoi devine cu adevărat interesant.

În scenă intră Hari Seldon, fără îndoială un alter-ego al lui Asimov, un om de știință care inventează psihoistoria, o combinație de matematică și sociologie care poate prezice viitorul umanității. El calculează că Imperiul se va prăbuși în urmatoarii 300 de ani și în vidul de putere rămas vor urma încă 30.000 de ani de anarhie, haos și involuție a omenirii. Conștient că forțele intrinseci ale Universului nu pot fi oprite, el propune concentrarea întregii cunoașteri adunate de om într-o Enciclopedie Galactică, în încercarea de a creea în doar o mie de ani al Doilea Imperiu, care să stăpânească întreaga lume. Există și un Plan, dar să nu ne grăbim și mai bine să citim.

Întreaga trilogie originală (după succesul enorm al primelor 3 cărți Asimov a mai scris încă 4 extinzând povestea Fundației în imintile cititorilor) orbitează în jurul învățăturilor lui Hari Seldon, un veritabil Iisus al Fundației. În Fundația și Imperiul are loc inevitabilul război, care nu se câștigă cu mușchii metalici ai navelor de luptă și ne amintim că Seldon întemeiază două Fundații, bazate pe două idei diferite, în capete diferite ale galaxiei. Ce este A Doua Fundație și cum se va ciocni cu prima? Dacă Prima Fundație are forța tehnologică, ce putere are cealaltă? Unde se află ea? Cine va întemeia Al Doilea Imperiu Galactic prezis de Seldon? 

Imperiul Galactic are soarta tuturor marilor imperii de pe Pământ (fiind bazat chiar pe istoria Imperiului Roman), care au avut lumea la picioare și s-au prăbușit, iar popoarele lor au supraviețuit căderii și evoluează în continuare. În 800 de pagini întinse pe 3 volume, Trilogia Fundației studiază evoluția umanității, e o istorie a viitorului, dacă-mi permiteți oximoronul. E greu să nu alături aceste cărți marilor distopii ale lui Orwell, Zamiatin și Huxley (la Bradbury n-am ajuns încă), dar viziunea fenomenală de ansamblu, big picture-ul pe care îl trasează Asimov transcende distopia, reușind să facă o serie SF, fără extratereștri lila, digerabilă pentru un împătimit al romanelor clasicilor. 

Și ajungând din nou la clasici, realizez că am doi noi Dumnezei – Clarke și Asimov. Iar science-fiction-ul nu e ultima mea frontieră, ci doar cea mai nouă cucerire.

9 thoughts on “Science-Fiction, ultima mea frontieră”

  1. Ahahaaaaahhhhaaaaa! (Scuze, nu m-am putut abtine). Acum cand o sa ai timp si chef incearca si Dune 🙂

  2. eheeee…
    fă-ţi lista: solaris de stanislaw lem, lumea inelară de larry niven, NEAPĂRAT ursula k le guin (mâna stângă a întunericului şi deposedaţi), musai un serge brussolo.

  3. Il stiam pe Cronicarul fan impatimit si el mi-a dat doar Dune de citit, tu m-ai pedepsit oleaca pentru ca am intarziat la intalnirea cu SF-ul 😛 Adica iti multumesc de recomandari 🙂

  4. dragos c: după ce am fost cititor de Brussolo 25 de ani am realizat câte parale face. Ca atunci când fumează unul 25 de ani şi îşi dă seama despre ce e vorba când începe să tuşească sânge.

    Poveştile lui nu sunt SF, sunt parodii. Ironii la adresa unor clişee, manii şi obiceiuri, în primul rând din lumea anglofonă şi, după anii 1990, din lumea globalizată.

    Spre exemplu:

    -“Coşmar de închiriat” e o parodie după romanele lui Stephen King. Faptul că a apărut în 1990, în perioada în care toată lumea devora poveşti fantastice de genul “Cimitirul animalelor” (şi se uita seara la Twin Peaks) ar fi trebuit să fie relevant;

    -”Haita” e o ironie la adresa culturii ”outdoorsmenilor și survivaliștilor” și pretențiilor acestora (surpriză, mai toți americani sau alți anglofoni) de macho în luptă cu sălbăticia, ale căror manii și obiceiuri le întoarce pe dos. Ca în proverbul cu vânătorul vânat.

    Francezii, fiind mai obsedaţi de superioritatea lor asupra “proştilor şi inculţilor de capitalişti americani şi japonezi” decât românii, ştiu să le citească printre rânduri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *