Cum am învățat să opresc timpul

Niciun an n-a trecut atât de repede. Parcă săptămâna trecută scriam aceste rânduri, cea mai intimă poveste pe care am avut vreodată curajul să o public. Între timp am mai scris una, dar nu pot s-o recitesc măcar, darmite sa o expun pe Internet. Nu i-a venit vremea, o las așa.

N-am timp să mă gândesc prea mult la trecut pentru că viitorul îmi vorbește în fiecare zi, din ce în ce mai clar. Tati, tati, tati, tati, tati, tati, tati, tatiiiiiii! Mă strigă și-i răspund. O dată, de două ori, de o mie de ori. Îmi place să-i țin tălpile în palme, s-o fac sa râdă, să execut instrucțiunile ei precise de a cânta sau citi ceva anume, sa ne holbăm împreună la porumbei, să o dau pe topogan, s-o văd cum se lipește de maică-sa și zâmbește larg cu din ce în ce mai mulți dinți. Timpul se oprește cand sunt cu ea, cand suntem toti trei la masă, la joacă, la cântat, la citit, la somn, la rău și la bine.

Încerc să găsesc zi de zi ceasurile potrivite pentru aceste clipe și amân orice altceva într-un joc aproape infinit al priorităților în care scopul e să nu mă pierd. Nu reușesc să fac mare lucru din ce-mi propun și mă frământ uneori din cauza asta, dar mă repornește ea, că doar avem de lecturat a 8 miliarda oară Scufița roșie…

Știu că urmează să ajungem la Robinson Crusoe, la Lego, la șah, la steaguri și la orice altă bucurie va mai vrea ea să împartă cu mine. Asta mă face să mă gândesc, să reușesc să rămân deasupra valului, să simt că pot face orice. Vom opri timpul în fiecare zi, avem puterea asta împreună.

Untitled

Fotografia asta e făcută pe 4 Iunie 1986, acum 30 de ani. Și acolo e dovada că timpul poate fi oprit.