Mai avem nevoie și de moașe

Rândurile care urmează sunt scrise de mine și de Claudia, omul alături de care îmi petrec viața, mama copilului nostru. E o poveste extrem de personală pe care am decis să o împărtășim pentru o cauză în care credem.

Când am aflat că vom avea un copil, mie mi s-au înmuiat genunchii, apoi ne-am îmbrățișat și, timp de câteva zile, am trăit pe un norișor bizar de bucurie. Asta a fost până când ne-am dat seama că habar n-avem ce urmează.

Apoi au început întrebările. Unde mergem pentru naștere: într-o maternitate de stat sau la privat? E normală vreo durere, vreo manifestare a sarcinii? Când vom ajunge la maternitate cu bagajul pregătit încă din luna a șasea, cum se va desfășura ACEA zi din viața noastră? Ce se va întâmpla, la ce să ne așteptăm? În general, CE facem?

Știam doar ce nume va purta copilul (nu, dacă era băiat nu-l chema tot Mara), că vrem ca ea sau el să se nască natural și să-și înceapă viața la pieptul mamei, alăptat și iubit fără condiții. Am făcut aceste alegeri pentru că mecanismul prin care oamenii se nasc e deja perfect, testat deja de miliarde de ori.

Am recurs la cărți și la Internet pentru răspunsuri, dar am ales și un curs de puericultură (groaznic cuvânt) la SAMAS. Cursul a inclus informații despre începutul sarcinii, nașterea naturală, nașterea medicalizată, baby-wearing și alăptarea (câte două ore dedicate fiecărui subiect, două zile pe săptămână). Oricât de mult am citit despre cea mai importantă zi din viața noastră, nimic nu ne-a pregătit pentru acea miercuri de Februarie în care Mara s-a alăturat rasei umane.

Am ales o materintate privată, din aceeași rețea unde profesa și medicul ginecolog care a urmărit sarcina și care urma să asiste nașterea. Scriu “să asiste”, pentru că niciodată cezariana n-a fost alegerea noastră, Claudia a vrut să nască natural, eu am susținut-o, iar medicul n-a contrazis-o. Plan de naștere? Nici nu s-a pus problema, iar noi nu am știut că am putea avea nevoie de așa ceva.

Spre finalul sarcinii, fetița noastră se așezase în poziția corectă pentru nașterea naturală, semnele erau bune, nici mama și nici copilul nu erau în vreun pericol care să indice o naștere medicalizată. Când sarcina tocmai atinsese săptămâna 41, fără vreun semn de travaliu, pe la 8 dimineața am intrat în maternitate știind că e posibil să plecăm 3 sau să ne întoarcem acasă doar noi doi, urmând să revenim a doua zi. Avem emoții mari amândoi, inimile în gât. În nici 20 de minute, Claudia era internată și ne-am luat rămas bun; urma să ne vedem după ce copilul nostru avea să se nască.

A mers în sala de nașteri unde au urmat câteva ore de monitorizare și consultații aproape robotice, fără explicații. I s-a administrat calciu pentru inducerea travaliului, dar acesta nu s-a declanșat. Oxitocina obișnuită în aceste cazuri nu a existat în meniu. În jurul ore 12, la 4 ore de când intrasem pe ușa spitalului fără travaliu și fără probleme, Claudia a fost dusă în sala de operații. Neatenția noastră a făcut să aibă bateria telefonului descărcată și nu am putut comunica în acest timp, în care eu făceam planton pe holuri.

O asistentă îl căuta pe domnul Bogoș prin hol, dar m-a găsit pe mine, domnul Bogos. “Mergeți sus, la neonatologie!”
“De ce?”
“Să așteptați copilul.”

Doamna a dispărut înainte să întreb ce copil, dar m-am conformat. Claudia născuse, prin cezariană, asta am aflat la neonatologie de la un medic ce asistase la debutul Marei pe scena mondială. Am descris momentul când am văzut-o pe micuța noastră pentru prima oară aici, restul zilei a trecut cu mine așteptând până la 9 seara la fereastra salonului de neonatologie, privindu-mi fetița. În aceste ore lungi, fiica și mama nu s-au întâlnit decât o singură data, timp de vreo 10 minute. Ora de aur, primul ceas de viață al copilului, pe care acesta trebuie să-l petreacă la pieptul mamei? Nici nu s-a pus problema.

În ciuda încercărilor Claudiei de a alăpta și a alegerii pe care o făcusem de a nu folosi lapte praf, Mara a cunoscut din prima zi de viață biberonul. Consultantul în alăptare pe care clinica îl menționase în oferta pentru părinți are program doar marțea, așa că nimeni n-a ajutat-o cu sfaturi corecte (a primit chiar unele extrem de greșite, dar asta e altă poveste). Alăptarea implică o tehnică și, mai ales la început, o pregătire fizică a mamei, nu e ceva complicat, dar nici n-ai de unde să o știi dacă nu te ajută cineva la în primele zile. Din fericire, Claudia s-a luptat cu propriul ei organism și a reușit, Mara n-a mâncat mai mult de 10 mese de lapte praf. La un an și jumătate, încă e alăptată la cerere, are o conexiune minunată cu mama ei și o imunitate bună. Alăptarea e o cauză pentru care noi am ales să luptăm și am câștigat. A fost singura noastră victorie în relația cu sistemul, pe care n-am perceput-o ca fiind o luptă decât mai târziu, gândind la rece.

Putea fi mai ușor pentru noi și pentru mii de alte cupluri care au trec zilnic prin aceeași încercare de a rezista tentației marketingului cezarienei și a laptelui praf de orice fel. Cum?

În România există profesia de moașă. Nu vă imaginați o băbuță de la țară care asistă nașterea cu un prosop și o găleată de apă fiartă, aici vorbim de o absolventă de medicină.

Cu ce poate ajuta o moașă licețiată?

  1. Moașa e un consilier personal al gravidei și îi poate explica în detaliu acesteia cum evoluează sarcina (noi, de exemplu, am folosit o aplicație de smartphone pentru asta), la ce să se aștepte din partea propriului corp și din partea sistemului medical. Informația de pe Internet e în mare parte falsă, infestată de credințe populare și opinii personale prezentate sub forma unor sfaturi medicale. Cum ar fi ca viitoarea mama să aibă un absolvent de medicină a cărei unică misiune este bunăstarea copilului și a mamei?
  2. Plan de naştere: ce înseamnă, cum se alcătuiește, ce nevoie trebuie îndeplinite cu prioritate și care sunt alternativele, ce înseamnă travaliul, care sunt practicile în maternitate. De exemplu, în cazul nostru, graba de a interveni cu o cezariană a fost motivata de faptul că sarcina era deja în săptămâna 41, ceea ce nu reprezintă niciun fel de amenințare pentru mama sau copil. Sunt femei care nasc natural în preajma termenului, la 38 de săptămâni, dar și la 43. Tradiționala durată a sarcinii de 40 de săptămâni e orientativă, o moașă ar fi știut să ne sfătuiască să mai așteptăm pentru o naștere naturală.
  3. Sprijin moral pe perioada nașterii, o minte limpede în sala de operații sau acasă (citiți povestea Alexandrei, din Decât o Revistă apropo de născutul acasă). Cam toate maternitățile au dotările necesare nașterilor (nu e un truism, trăim în România), dar unele obiecte sunt utile nașterii naturale, altele nu. Mese de naștere cu diverse unghiuri de înclinație sunt doar un exemplu, o moașă poate explica în detaliu unei mame rostul fiecărui obiect și o poate încuraja să ceară o naștere naturala.
  4. În primele minute după naștere mama are nevoie de ajutor. Moașa poate să o reprezinte insistând pentru respectarea orei de aur, pentru întârzierea tăierii cordonului ombilical, pentru toate drepturile mamei pe care sistemul le ignoră.
  5. Alãptare: cum se pregătește corpul mamei, care sunt nevoile mamei (odihnă, lichide, ce tipuri de lichide, etc.), cum se atașează copilul, cum se detașează copilul dacă nu o face singur, cum știi dacă micuțul se hrănește sau nu, cum poti depista un fren sau o alta problema care poate interfera cu alaptarea dar care se poate remedia, etc.

Rolul unei moașe ar trebui să înceapă o data cu descoperirea sarcinii, aceasta pregătind femeia pentru a fi mama. Nimeni nu mai face asta în mod profesionist, fără superstiții și soluții după ureche, cu argumente medicale și bune practice recomandate de Organizația Mondială a Sănătății. Moașele susțin procesul natural și înțelegerea acestuia, dincolo de marketing-ul de comfort al mamei, care omite, de obicei, nevoile copilului.

În România există specializarea de moașă în facultățile de medicină, dar nu există un cadru legal în care absolventele să poată munci. Practic, în țara noastră poți să-ți angajezi o moașă, dacă vrei asta, dar ea nu va are niciun drept de a lua decizii în sala de naștere și nu te poate reprezenta acolo.

De aceea susținem petiția inițiată de Asociația Moașelor Independente și Asociația pentru Naștere Naturală și Alăptare, prin care se solicită primului ministru, Dacian Cioloș, și ministrului sănătății, Vlad Voiculescu, deblocarea profesiei de moașă în România. Se cere înființarea unui Ordin al Moașelor (separat de Ordinul Asistenților din România) care să coordoneze un program național și care să reprezinte în mod activ interesele profesiei și accesul femeilor la servicii medicale de calitate.

Puteți semna petiția aici.

Infografic
Infograficul petiției

Povestea noastră este un caz fericit, în final. Mara e bine (azi am făcut sincron la tobe, cam atât de bine), Claudia a trecut peste deciziile luate atunci și a ales să se implice în comunitatea tinerelor mame (e imensă comunitatea și nevoia de informație acută acolo), împărtășind lecțiile învățate de noi, iar eu tocmai închei un text foarte lung și foarte personal. Suntem un cuplu cu principii, studii superioare, joburi în corporații și venituri peste medie, am reușit să ne construim binele împreună. Există însă multă durere în statisticile României.

România este țara europeană cu cea mai mare rată de mortalitate infantilă și maternă, iar la sate cifrele sunt cu 60% mai mari decât în orașe. Mame adolescente, cezariene nejustificate și puțini copii alăptați. Moașele pot schimba starea generala de sănătate a nou-născuților și a mamelor, pot merge în mediul rural acasă și pot educa, pot susține psihic, pot îndruma din punct de vedere fiziologic și pot monitoriza viitoarele generații de români.

87% din îngrijirea gravidei, a mamei și a nou născutului poate fi realizată de o moașă licențiată, conform estimării Organizației Mondiale a Sănătății.