Să fii român

dsc_0241

De mai bine de 3 ani am acest articol în drafts și, înainte de fiecare 1 Decembrie, când încep să-l rescriu pentru a-l publica, realizez că viziunea mea s-a schimbat atât de mult încât aproape nimic nu mai e la fel ca în anul anterior.

O căutare a identității naționale

La începutul anului am avut următoarea conversație cu un funcționar ANAF:

Nenea de la ANAF: Domle, dumneata ești evazionist?

Eu, pus brusc în defensivă de acuzația neașteptată: Nu sunt evazionist. Cum să fiu evazionst dacă sunt aici? Vin evazioniștii la ANAF să plătească niște taxe legale și să ceară lămuriri?

Nenea de la ANAF: Ah, atunci e altceva. Dacă nu ești evazionist, înseamnă că ești prost. Evazioniștii sunt băieți deștepți.

Mi-am înfrânat impulsul de a-l sugruma pe om și am râs. De nervi, de absurdul situației. Fără ca anecdota asta să fi avut vreun alt impact asupra activităților mele, scena m-a bântuit multe luni, pentru că puneam acum o față pe eternul român rău-intenționat, care ar face orice să nu miște un deget vreodată pentru a rezolva o problemă. În timp însă, am procesat altfel întâmplarea.

Acel om se afla în biroul lui murdar, într-un demisol umed, unde zilnic vin să-l chestioneze clienți care și-ar fi tăiat o mână numai să nu fie acolo. La el, interfața hidrei cu cetățeanul, vin doar oameni care au probleme, de cele mai multe ori urlând, probabil. Am lucrat 6 luni în call-center și știu ce înseamnă să ai parte de oameni furioși non-stop, am plecat de acolo fără vreo altă direcție pentru că mă temeam că voi înnebuni. Așa-zisul umor al funcționarului era singura lui armă împotriva nebuniei. Omul era un produs al sistemului, prea slab ca să “lupte” făcându-și treaba mai bine înainte să i-o ceară explicit șeful.

Brandul de țară al României e un om aplecat să urle la un ghișeu.

Facem parte, cu toții, dintr-un popor de victime. Din masa asta mare de oameni dereglați de sistem, unii aleg să se alăture sistemului, alții încearcă să-l schimbe din exterior, alții au vieți prea grele pentru a le mai păsa, alții se feresc să interacționeze cu monstrul, alții aleg să plece, pur și simplu, spre alte zări. Românii lui 2016 sunt rezultatele anilor de comunism, al lipsei unei educații civice și a inhibării spiritului antreprenorial prin birocrație. Ce puteau să lase în urmă generații întregi de turnători și turnați, de agricultori mutați cu forța în uzine, de copii educați doar pentru supraviețuire, nu și pentru viată? Deci, cine suntem noi? Suntem români, e complicat de trasat o identitate a acetui popor în niște cuvinte pe un blog.

Ce înseamnă, pentru mine, să fiu român, în 2016?

Nu mi-e deloc ușor să fiu român. Trăiesc într-o țară guvernată de infractori neprinși sau chiar condamnați penal, pe care vecinii și amicii mei îi tot votează, deja de 26 de ani. Mă tem să calc într-un spital de stat și n-am mai făcut-o de vreo 7 ani. Nici nu mi-am pus problema să-mi dau copilul la o grădiniță de stat. Îmi vine să urlu de fiecare dată când trebuie să interacționez cu statul român. Aleg să folosesc un serviciu de transport nereglementat legal pentru că cel legal îmi pune sănătatea în pericol. Nu-mi vizitez părinții care trăiesc la doar 350 de kilometri distanță pentru că e absurd să petrec o zi pe drum până acolo. Media românească tradițională a devenit complet irelevantă pentru mine, nu are absolut nimic să-mi ofere.

Pe de altă parte, redescoper plăcerea de a evada din oraș la mare sau la munte, ambele aflate cam la 3 ore distanță. Știu că locul meu de muncă, bine plătit, care mă ține cu mâinile pe tastatură într-un birou curat, se datorează faptului că suntem suficient de competititvi în raport calitate/pret, comparativ cu vesticii europeni (iar indianul din New Dehli se gândește la fel, comparându-se cu mine). Am ieșit în stradă după Colectiv și am produs o mică deviație a istoriei acestei țări, oferindu-ne tuturor o pauză de la guvernările infractorilor.

Societatea românească discută astăzi, mai mult decât oricând, o grămadă de chestii, de la drepturile comunității LGBT la serviciile de taximetrie, pentru ca trăiesc într-o țară vie, în mijlocul unui popor care învață, care-și caută identitatea încă pierdută prin arhivele Securității sau prin vreun birou cu ghișeu opac. Era posibilă dezbaterea publică acum 20 de ani? Dar acum 15? Evoluția e peste tot în jurul nostru.

Să fii român, în 2016, nu înseamnă absolut nimic special. România e o geografie (foarte faină, ce-i drept), niște geopolitică, un amestec de sânge din Carpați, Balcani și Urali, o moștenire morală grea. Identităti similare pot trasa croații, nemții, ugandezii, nord-coreenii și orice alt grup care mai trăiește pe Terra zilele astea.

Patriotismul  la zi

Mi-am pierdut avântul patriotic din adolescență, când nu credeam că Vadim era nebun. Azi știu că mândria natională e e doar o formă de a ascunde propriile lipsuri prin aderarea la o idee pe care nimeni nu are tupeu s-o atace. Patriotismul, care zilele astea îl vedem pervertit în naționalism, e o soluție ușoară când îți cauți propria identitate. Cred că oamenii din generația mea nu au cum să-și iubească necondiționat România și nici eu n-o fac, dar cred că încep să înțeleg de ce suntem aici și asta înseamnă că mă împac cu țara mea.

Nu mă mândresc cu statutul de român pur si simplu, dar mă mândresc cu realizările mele în România, cu realizările fiecărui membru al familiei mele, cu proiectele, afacerile și cauzele pentru care trudesc prietenii mei români aici și oriunde prin lume. Cea mai bună carte de vizită e munca. Suntem aici pentru că vrem să fim parte din reinventarea acestei țări, care acuși face 100 de ani. Văd peste tot în jur muguri ai speranței că țara asta va mai exista și peste 100 de ani și va arăta altfel atunci.

România e o nebunie încă în curs de apariție. Uneori e faină, alteori mă scoate din minți, dar apoi îmi amintesc că sunt doar 26 de ani de când am pivotat și, în istoria unui popor, asta e doar o clipă. În loc de tradiționalele platitudini, un sincer: spor la treabă tuturor românilor!

PS: Dacă vreți să vă faceți un cadou fain de ziua României, mergeți să votați pe 11 Decembrie și nu mai reîncălziți ciorba mafiei.

Dacă vă place ce, cum sau de ce scriu, vă mulțumesc. Blogul are o pagină de Facebook, unde vă puteți exprima aprecierea în mod democratic, chiar și mai mulți deodată. Mă puteți urmări și pe Twitter, unde dau adesea ora exactă în domenii de activitate pe care nu le cunosc.

2 replies added

  1. andrei January 13, 2017

    De ce nu ti-ai da copilul la o gradinita de stat ?
    Aia nu-s tot oameni acolo ?

  2. Vlad January 16, 2017

    E o alegere ca oricare alta pentru că, atât timp cât voi avea putere să muncesc, vreau ca micuța mea să nu trăiască mizeriile pe care le-am trăit eu. În plus, nu am genul acela de timp și energie pentru a mă lupta cu sistemul de stat pentru o chestie atât de simplă cum e înscrierea copilului la grădiniță (pe care trebuie s-o faci, eventual, înainte să se nască). În fine, e o alegere personală, nimic mai mult și nu am scris nicăieri că nu sunt oameni în grădinițele de stat (chiar am specificat că nu mi-am pus problema să o dau, deci nici n-am studiat vreo grădiniță de stat).

Leave your comment