Astăzi a început cel mai fain festival pe care-l găzduiește capitala – Bucharest Science Festival. Sâptămâna trecută am scris despre ce se va întâmpla în zilele următoare, când capitala găzduiește cel mai fain festival al său – Bucharest Science Festival. Tema din acest an e una extrem de actuală: colonizarea planetei Marte. Apropo, aseară chiar a prezentat Elon Musk (CEO-ul Tesla și Space X) un plan extrem de ambițios de colonizare a planetei Marte, pe care-l vedea aici. Ce coincidență fericită, nu?

14462863_929530693819661_1579945789729390923_n

Organizat de prietenii de la Asociația Secular-Umanistă din România și Planeta Științei, cu sprijinul Institutului Francez și sub Înaltul Patronaj al Președintelui României*, BSF a început, oficial pe 27 Septembrie, dar evenimentele încep de Miercuri, pe 28 și țin până Duminică, pe 2 Octombrie.

Pentru că programul e destul de stufos, am ales 7 evenimente, pe care vi le recomand. Criteriul e simplu: la ce m-aș duce eu (adultul), la ce aș duce-o pe fiica-mea (dacă ar fi ceva mai mare) și la ce am merge împreună.

3 evenimente de la Bucharest Science Festival pentru copii

Atelierul Lego – Bricks 4 Kids, care are loc în fiecare zi de festival, cu o temă diferită: Racheta (în fiecare zi, de miercuri până duminică, de la 10 la 16:30), Naveta spațială (miercuri, de la 11:30 la 18), Banda de alergare *joi, de la 11:30 la 18), Roverul Curiosity (11:30-18:00, vineri), Centrifuga (14:00-15:00, sâmbătă) și Robotul spațial (duminică, 17-18). Toate sesiunile vor fi în Strada Glodeni, nr 3, Sector 2 și vor fi interactive, copii vor învăța jucându-se. Am fost obsedat de Lego când eram mic, acum pasiunea pare să se fi transmis Marei. Și de ce nu s-ar transmite? Știți vreo jucărie mai creativă?

Copilărind, în anii ’90, în micul meu orășel din Nord, șansele de a zări vreodată o așchie din viitorul umanității n-au fost tocmai bune. Evident, nu mi-am pus niciodată problema asta, ci din contra, mereu mi s-a părut că am avut toate oportunitățile de cunoaștere și dezvoltare din lume. Până la urmă, crescând într-o casă plină de cărți și cu un televizor pe care, în fiecare weekend, rula Teleenciclopedia, ce altceva mi-aș mai putea dori?

Nu am avut literatură science-fiction în biblioteca de acasă, dar am avut Star Trek la televizor. Space, the final fronteer! Urmăream serialul, curios de națiile de extratereștri pe care-i vor mai întâlni Picard, Kirk și Data printre galaxii. Cred că acolo a fost primul meu contact cu ideea de Univers dincolo de orașul, țara și planeta mea. Spațiul cosmic a rămas la fel de puțin reprezentat în imaginația mea de șoarece de bibliotecă până când am ajuns pe internet, unde, timp de vreo 10 ani, am citit sporadic articole legate de explorarea spațială, începând de la aselenizare până la Curiosity Rover, robotul care explorează azi planeta Marte.

Acum doi ani abia, la bătrânețe practic, mi s-a aprins imaginația definitiv. Sătul de traiul în întuneric, am pus mână pe un roman SF și l-am citit în câteva seri de primăvară. Era 2001: O odisee spațială, a lui Arthur C. Clarke. Ce nebunie de poveste trebuie să fi fost în 1968, când a fost publicată! În 2014, pentru mine, a fost o mare surpriză lipsa extratereștrilor cu ochi de melc și am găsit pur și simplu fascinant amestecul de filosofie, știință și futurologie, așa că nu m-am oprit aici. Aveam în colecția mea o trilogie a unui domn pe nume Asimov: Fundația, Fundația și Imperiul, A doua Fundație. Opt sute de pagini mai târziu, eram complet zdruncinat.*

Pe 3 Noiembrie anul trecut publicam un text scris alături de prietenii din străinatate, despre experiențele lor la urnele de vot din primul tur al alegerilor prezidențiale. Atunci am asistat cu toții la un sabotaj al votului din diaspora, concertat de același partid social-democrat aflat încă la putere în România. Nici până astăzi nu s-a finalizat acest dosar penal, nici până azi nu e nimeni vinovat. Asta e pe cale să se schimbe.

Aseară, tot pe 3 Noiembrie, am ieșit în stradă, cu toții, mica noastră familie din clasa de mijloc, anomaliile statistice ale României. Eram 3 oameni în mijlocul a câteva mii, la Universitate, la fântâna din fața Arhitecturii, în fața la Teatrul Național, pe trotuare, peste tot. Evenimentul pe Facebook arată că vom fi maxim 6000. După jumătate de oră eram convins că suntem mai mulți, dar nu aveam cum să estimez. Când s-a închis circulația și mulțimea s-a revărsat pe Magheru, se striga “Asasinii, asasinii!”, apoi am pornit spre Guvern cerând demisii. Nu se vedea capătul coloanei. Să fi fost 10.000?

La Romană am realizat că suntem chiar mai mulți, nu se zăreau capetele coloanei. La Piața Victoriei mi-a scris unul dintre “provocatorii” din diaspora, îmi spune că vede live transmisia de la Guvern. Suntem 15.000. Mi s-a zburlit puțin părul pe ceafă. Abia când am plecat a apărut estimarea de 25.000 și atunci am simțit un gol în stomac. Nu am nici cea mai vagă idee de ce n-am ieșit mai devreme, înainte de Colectiv, înainte de Gigină, înainte de fiecare scuipat aruncat din Palatul Victoria și din Casa Poporului. Asta va fi probabil unul dintre marile regrete ale generației mele.

Toamna trecută am participat, după mulți ani, la o conferință. Atunci era vorba de TEDx Bucharest, un eveniment foarte fain care m-a inspirat și m- a energizat până în zilele noastre. În acea sâmbătă am testat puternic noul telefon din dotare, un Sony Z3, comunicând cu oameni din asistență și chiar cu vorbitori pe Twitter. Din fericire bateria a ținut remarcabil și așa m-am întors la Twitter și mi-am făcut câteva conexiuni noi, oameni faini din domenii radical diferite de cel în care vâslesc eu. Aș fi făcut același lucru pe un laptop? Probabil că nu.

Ce vreau să spun, totuși? Comunicarea mobilă nu e doar inevitabilul viitor, ci chiar prezentul în care ne bălăcim cu toții, ceimcare putem citi aceste rânduri pe un ecran. În România sunt 10 milioane de utilizatori de Internet și 12,8 milioane de conexiuni mobile la Internet, ceea ce e cel puțin impresionant, nu? Audiența e acolo, companiile vin deja și ele. Așa a cugetat, probabil, Cristi Manafu când a schițat viziunea pentru MobiFest, conferința viitorului comunicării și marketingului mobil.

Nu am nici cea mai vagă idee cum am ajuns în juriul de 24 de bloggeri care vor decide câștigătorul Premiului literar Augustin Frățilă 2012, dar mă bucur că am ocazia să promovez literatura românească a zilelor noastre. De fapt, bucuria mea e faptul că încă sunt publicate romane românești și că scriitorii sunt încurajați nu doar cu lauri de carton, ci cu un premiu în bani (iar 10.000 de Euro sunt foarte mulți bani pentru un artist din Est). Cultura se mănâncă în cercuri restrânse, dar la rândul ei trebuie să mănânce.

În competiție au fost înscrise 56 de romane publicate în 2012(enorm de multe, e incredibil că există atâta dedicare pentru literatură în România lui 2013), iar cele cinci finaliste au fost alese de trei critici literari de meserie: Alex Ștefănescu, Dan C. Mihăescu și Daniel Cristea-Enache. Acestea sunt:

  1. Craii și morții, de Dan Stanca, apărut la Editura Cartea Româneascăƒ
  2. Cronicile genocidului, de Radu Aldulescu, apărut la Editura Cartea Românească
  3. Hotel Universal, de Simona Sora, apărut la Editura Polirom
  4. Omar cel orb, de Daniela Zeca, apărut la Editura Polirom
  5. Șoseaua Căƒțelu 42, de Alina Nedelea, apărut la Editura ALLFA

E o listă enigmatică pentru mine

Îmi place să merg la concertele trupelor de a căror muzică abuzez aproape zilnic. M-am bucurat să pot vedea Metallica și Rammstein de două ori, AC-DC în Piața Constituție(care rămâne cel mai bun concert pe care l-am văzut vreodată), Motorhead, Scorpions, Megadeth, Slayer și am avut tupeul murdar să fiu încântat și de Bon Jovi(trupă la care prin tradiție doar femeile se pot entuziasma). Îndrăznesc să afirm că în ultimii ani mi-am format un gust pentru rock-ul live livrat de marile trupe ale genului și abia așteptam să-i aud pe Red Hot Chili Peppers pe National Arena aseară.

Din Peluza Sud priveliștea a fost mereu excelentă, iar asta m-a ajutat să înțeleg ce trupă a fost pe scenă la prima piesă, pentru că din sunete nu aveam cum să deduc. Se mai întâmplă la concerte ca primele piese să nu aibă cea mai bună sonorizare, dar niciodată nu am trăit penibilul de aseară, când la a cincea sau a șasea piesă începeam să mă întreb dacă doar la noi nu se aude Anthony aproape deloc*. Cam acolo a fost punctul în care am început să mă enervez crunt.

După-amiaza de joi părea să fie un început de uragan. De la biroul meu de şoarece de companie admiram priveliştea naturii dezlănţuite într-un oraş inalntuit de betoane şi fredonam: Here I am! Rock you like a hurricane!”. Seara urmau să concerteze Scorpions şi vântul părea să ştie asta.

Cum au dispărut norii negri şi unde a fugit vântul nu ştiu, dar cerul curat şi adierea racoroasă de seară de vară au fost perfecte pentru ce a urmat. La 8 fix au apărut pe scenă legendarii Scorpions, trupa care după 40 de ani de muzică îşi ia adio de la public într-un ultim turneu mondial. Am fost norocoşi să-i avem pentru două ore şi în Bucureşti.

Prima parte a cronicii

Adevăratul careu de aşi

Nu-mi venea să cred că văd Metallica a două oară live! Minutele lungi dinaintea celor două ore de magie le petrec meditând în mijlocul unui ocean viu care tremură în anticipaţia unei furtuni. Ce înseamnă Metallica?  E trupa care rulează pe fundalul gândurilor mele de ani buni, muzica furiei şi a fericirii, acordurile care alintă şi biciuiesc, explozia de sunet care gâdilă timpanul. Metallica e muzica însăşi.

Hipnoticul James, magicianul Kirk, nebunul Robert şi neobositul Lars urcă pe scenă şi mulţimea înnebuneşte. Metallica! În sfârşit Metallica! Din nou Metallica! Iar şi iar Metallica! Adevăratul careu de aşi ai rock-ului a sosit şi muzica se scurge în valuri peste o mulţime frenetică. Învolburatele Creeping Death, Fuel şi Sad but True incendiază oceanul viu din faţă scenei, baladele Fade to Black, Sanitarium şi One fac valurile să vibreze. Master of Puppets e parcă mai bun ca oricând, All Nightmare Long şi Cyanide de pe Death Magnetic sunt demenţiale live, For Whom The Bell Tolls îmi ridică tensiunea până la o sublima senzaţie de rătăcire.

Au trecut 66 de ani de când sute de avioane se avântau către Franţa ocupată în miez de noapte, prin perdeaua de foc ridicată de apărarea anti-aerienă nemţească. În calele acestora 24.000 de paraşutişti ai Forţelor Aliate aşteptau să plonjeze în spatele liniilor inamice, gata să înfrunte cea mai temută armată a acelor vremuri.

Dimineaţa aveau să-i urmeze peste 160.000 de soldaţi în cea mai mare invazie din istoria lumii – Debarcarea din Normandia.

Cum povesteşti o întâmplare cu o mână de australieni trecuţi demult de prima tinereţe care duc la delir 60 de mii de oameni într-o piaţă în care un tiran comunist se delecta cu imense defilări? Cum redai în cuvinte magia unei chitări pentru cineva care n-a fost acolo? Cum descrii măreţia?

Am plutit până în Piaţa Constituţiei aproape absent, entuziasmat de mirosul de rock care venea dinspre scenă. Scena… O fereastră către altă dimensiune, aşa părea imensitatea care sfida colosala Casă a Poporului, parcă mult prea mare chiar şi pentru Anselmo de la Pantera şi a sa trupă Down. Mă smulg din visare cuvintele lui Minculescu, în finalul concertului Iris: “Cine suntem noi şi cine sunt dânşii?”. Cine sunt dânşii? AC/DC! Mai e puţin…

Câteva zeci de secunde de animaţie pe un ecran uriaş, un tren gata să sară de pe şine şi…

Mă strecor în tramvaiul plin cu sardine prin ploaia măruntă şi deasă de seară. Suntem cam 200 în conserva de metal cu geamuri aburite şi în jur se aud comentarii în romană şi în engleză cu accent britanic. Toate şoaptele vorbesc  despre Liverpool.

Liverpool! Ce vis frumos trăim cu toţii! Parcă plutesc până în faţa filtrelor de jandarmi, trec de poarta electronică şi urc aproape în fugă treptele până când verdele gazonului mă loveşte în faţă. Mă simt proaspăt şi odihnit, ca trezit din somn într-o răcoare plăcută şi revigorantă. O echipă în alb se încălzeşte la o poartă. E Unirea Urziceni,  Cenuşăreasa Europei, campioana fără suporteri, născută în praful câmpiei, care vine în faţa a 20.000 de oameni cărora le e indiferentă după un meci de vis pe Anfield. Românii se agită pe teren dar privirile din jur îmi spun că toată lumea aşteaptă pe altcineva.

Din tunel apare deodată legenda – FC Liverpool!

…rasfoiesc paginile acestui blog, curios ca un cititor care aterizeaza prima oara aici.

Ma incrunt citind unele articole si zambesc amintindu-mi de altele. Printre metafore bombastice, constatari seci si replici taioase rasar propriile mele trairi din momentele cand textele se nasteau. Uneori zaresc si urme de evolutie si imi dau seama ca privesc intr-o oglinda. Aceste pagini ma reprezinta, cuvintele imi picteaza cel mai bun portret, singurul care ma surprinde dincolo de aparenta mea aroganta. Cu bune si cu rele, azi se implinesc 2 ani de cand am inceput sa-mi public ideile online, 2 ani de cand exista VladBogos.ro.

Sunt foarte multumit ca am reusit sa comunicam peste nivelul flecarelii de tramvai prin aceasta interfata, care as vrea sa fie cat mai umana cu putinta.

Aseara m-am vrut mai snob decat de obicei si, cum nimic nu spune SNOB ca etalarea unei predispozitii catre cultura, am fost la targul de carte de la Romexpo. Bookfest-ul m-a dezamagit la maxim. Lume tare putina, nici n-am reusit sa ma inghesui cum trebuie, parca m-am dus la targu’ desertului, zau! Nu aveau nici chestii stralucitoare nici muzica house, ca la saraci, nu alta. Si nici macar o masina de pop-corn! Sa nu mai zic despre cum arata, ca o librarie, maldare de carti peste tot. N-am inteles nimic din toata dracia aia, doar ca era cultura si ca da bine daca te intalnesti cu cineva acolo. Wink!

Lasand gluma la o parte, am doua vorbe de zis/scris despre Bookfest 2009. Vineri seara, in pavililioanele 13-17 de la RomExpo era mult mai putina lume decat la ultima mea experienta cu un targ de carte, mult mai mult aer conditionat si o inventie mai spectaculoasa decat roata si decat apa calda – harta. Da, la Bookfest 2009, organizatorii au reusit sa faca o harta cu standurile diverselor edituri si sa o distribuie la intrare. De ce

De ieri ma chinuie o intrebare: Cu ce personaj seamana Cristian Manafu? Abia azi m-a lovit raspunsul. Manafu imi aduce aminte de Popeye The Saylor Man, intr-o varianta fara pipa si fara tatuaj cu ancora pe brat(sau poate n-am vazut eu tatuajul). Precum marinarul iconic al copilariei, care isi gaseste puterea in spanac, Manafu se bazeaza in comunicare pe puterea social media. Inchei aici aceasta scurta ratacire de idei paralela cu subiectul.

Aseara, la Colocvio(cum iesi de la metrou Aurel Vlaicu mergi in stanga, nu invers ca dai de un camp de toata strasnicia) s-a discutat despre puterea social media, cu focus  pe cazul campaniei de vaccinare anti-cancer cervical(citit la Vlad Petreanu povestea originala). Manafu si Ionut Oprea i-au invitat pe Vlad Petreanu, Bobby Voicu, Victor Kapra si pe 2 tipi de la companii farmaceutice, care s-au luat la tranta cu publicul neierator care este bloggerimea. Cu ocazia participarii mele active la amintita discutie, am compus discursul de mai jos, ca o sinteza a celor auzite si cugetate de suprasemnatul.

Despre social media si hibele sistemului informatiei libere pe Internet, scurt discurs bloggeristic responsabil: