Cum m-ați descrie voi în 3 cuvinte, oameni ai Internetului?

Vă cer ajutorul într-un exercițiu de branding personal, a cărui idee nu-mi aparține (am preluat-o dintr-un episod a podcastului The Science of Social Media). Vreau doar 3 cuvinte, fără reguli. Substantive, verbe, adverbe, adjective, onomatopee, orice mă ajută. Cuvintele sunt alifii și cuțite în același timp, știu asta. De la voi cer nu mai mult de 3, dar mai puține, dacă așa simțiți.

Rezultatele, despre care voi scrie probabil (dacă vor fi) mă ajută să-mi clarific niște idei de dezvoltare vladbogosiană.

Nu cred că vine doar o vreme în viața unui om când poate da ceva comunității în care trăiește. Cred că acel timp este mereu, oricând poți pune umărul la construirea unei comunități, chiar dacă simți că țara asta(statul, acest demon fără chip sau, mai rău, cu chip de mitoman) nu ți-a dat nimic și astfel nici tu nu-i datorezi nimic. Tocmai de aceea cred, din ce în ce mai mult, în puterea comunității de a face ceea ce sistemul profund defect în care plătim taxe nu poate face. Nu-i tocmai corect, dar avem vieți de trăit și le putem trăi mai bine.

Știți care e diferența dintre comunitate și rețea? Comunitatea te sprijină și îți cere sprijinul, e o relație bilaterală care pe când rețeaua te include ca pe orice altă oaie din turmă, îți cere puțin spre nimic, dar te aruncă după o virgulă și multe zerouri, un procent insignifiant. Și totuși ce înțeleg prin comunitate? Mă gândesc la câteva comunități pe care le-am întâlnit în viața reală sau despre care am citit în ultimii ani.

Mă gândesc la oamenii care au renovat secția de pediatrie a spitalului din Timișoara de unii singuri, contribuind cu bani și muncă fiecăruia, în timp ce primăria nu s-a putut implica, având fondurile alocate pentru BOR(cam 1,2 milioane de RON pe 2015), cum e și firesc într-o republică ortodoxă precum România. Mă gândesc la Vlad Voiculescu, expatul care a înființat o rețea capabilă să aducă în România citostaticele de care bolnavii de cancer nu le găseau în farmaciile din țară, din simpla și ucigașa nepăsare a statului român, prea ocupat să desființeze spitale, optimizând sistemul de sănătate ce deservește una dintre cele mai bolnave națiuni din Uniunea Europeană.

De când mă știu port numele Bogos și tot de atunci oamenii mi-l pocesc. Cel mai adesea e Bogoș, zilnic chiar, într-un clasic exemplu de dărnicie a românului care-ți bagă pe gât o țuiculiță sau o măslină cu anșoa, chiar dacă tu riști să mori de la alcool sau ești alergic la pește.

Frecvent e Dragoș sau Doboș, dar a fost și Moros, Boroș, Gogos, Gogoș, Cocos sau, spre infinita mea rușine, Copos. Rolland-Garoș nu mi-a zis nimeni, asta pentru simplul motiv că nu conține niciun Ș. De departe cea mai ingenioasă reinterpretare a fost cea a unei domnișoare recepționere, de la o firmă de IT din București. După ce m-a rugat să-mi mai spun o dată numele, iar eu i-am făcut hatârul rostind cu glasu-mi cristalin cât am putut de clar VLAD B-O-G-O-S, mi-a întors victorioasă: vă mulțumesc, domnule Laszlo! De Vlad Bogos la Laszlo, de Jules Verne, c-așa-e-n literatură.

Tocmai pentru că numele meu din 5 litere e atât de complicat de înțeles și chiar de reținut de către unii, mi-am format un automatism frate cu ticul verbal: mereu răspund la un Bogoș cu Bogos-cu-S. De aici a pornit și pseudo-celebra glumă de la fosta întreprindere: Bogos-cu-s adică Sogoș. Am râs atunci, mai râd și acum, dar doar când nu sunt extrem de serios în privința numelui meu, pe care mă irit dacă mi-l poceste un om căruia i l-am spus de 2-3 ori deja. You wouldn’t like me when I’m angry…

Gaming-ul e o proiecție a lumii reale în medii virtuale, în care copii și oameni mari pot da unii cu alții de pereți fără să deranjeze organele statului sau, mai rău, vreun vecin suspendat în profundă meditație. Jocurile sunt o evadare din cotidian, un drog ușor pentru orice caracter tare, că o salată de rucolă în fața unui gurmand din zona Sucevei.

La viața mea am jucat câteva chestii care mi-au plăcut mult, în special strategii din seriile Starcraft, Stronghold și Civilization. Fără scopul declarat de a-mi umfla mintea (deja suficient de puternică încât să discearnă carnagiile virtuale de cele reale) prin joacă, am prins din zbor, inconștient inițial, apoi din ce în ce mai lucid, o grămadă de idei de dezvoltare personală, logică și chiar ceva economie. Sunt beculețe care au rămas cu mine și se aprind din când în când, prin cele mai bizare conexiuni.

Aseară mi-am amintit despre una dintre ideile foarte simple din gaming, citind blogul jurnalistului Moise Guran. Omul scrie despre excedentul bugetar, de vreo 5 miliarde de lei, pe care guvernul ponta (4? 5? 6? mai ține cineva socoteala?) nu știe să-l folosească pentru un plus de bunăstare al românilor. Articolul se numește Taxele scad pentru că statul nu știe ce să mai facă cu banii.

Scriam chiar cu două zile înainte de noaptea neagră a democrației românești că a reveni la comunism e o chestiune de doar câteva alegeri greșite. Partea dramatică a poveștii e că peste doar un an vom avea noi, oamenii care muncim, plătim taxe aberante, dar totuși creștem în țara asta, ocazia să alegem, dar nu vom avea pe cine. Și atunci ce se alege de zbuciumatul nostru drum de până acum? Cum va arată România peste încă 24 de ani?

10 Decembrie 2037. O școală din București, ora de Istorie Reală de la clasa a cincea. 

Profesoara e o hologramă 3D cu efecte speciale, model VictoriaLipan 3000: 

Profesoara: Copii, vreți să-mi spuneți ce sărbătorim noi astăzi? Niciun răspuns, toți copiii sunt adânciți în aprofundarea tainelor Ipad Minim Holo, ultima unealtă de învățare inteligentă brevetată de guvernul Apple. 

Profesoara: Copii, vă rog să-mi spuneți ce sărbătorim noi astăzi, 10 Decembrie, anul 24 după Ponta. Cine poate să-mi răspundă la întrebare? 

Fluturaș, Împăratul maidanezilor, rupe tăcerea!

Puțini bucureșteni știu că huliții câini vagabonzi de pe străzile capitalei au de câteva zile un lider, în non-persoana dulăului Fluturaș, cel care lătrând cu bestialitate la un jandarm în timpul unei manifestații pro-Felix(un motan hoțoman si pârâcios), s-a auto-proclamat împărat al maidanezilor. Știrea a circulat cu viteza puricilor în întreaga comunitate maidaneză care acum speră la declararea unei arii protejate în zona parcului Herăstrău pentru a trăi în pace și înțelegere cu babele și onegistele care le asigură un trai la standardele UE.

Surse care au ales sa-si pastreze anonimatul au intrat în posesia unei scurte declarații pe care noul conducător al maidanezilor bucureșteni dorește să o facă publică

În ziua referendumului m-au enervat deșeurile electorale din jurul blocului. M-am revoltat ușor în sinea mea, obișnuit să înghit mizerii în calitatea perpetuă de cetățean care își vede de treabă și crede în binele său propriu, nu în povești cu zâne și autostrăzi. De obicei fluxul frustrării se oprește aici.

Nu și de data asta, mi-am zis. Am scris un mail scurt la Biroul Electoral Central, am considerat că m-am descărcat și mi-am văzut de viață. Surpriza a venit a doua zi, când am găsit în Inbox un mail de la BEC, un răspuns oficial la reclamația mea. Nu m-a încântat atât textul legii citate în răspuns, cât reușita comunicării mele cu statul român. Am zâmbit, mi-am cântat pe Facebook mărunta victorie repurtata, timp de 10 minute chiar am simțit că există undeva o luminiță în noianul de întuneric fără președinte. Apoi mi-am revenit treptat și mi-am dat seama că e o prostie să cred în mai binele colectiv bazat pe un e-mail și un pdf cu semnătură grea și ștampilă ștearsă.

Am studiat fizică timp de 12 ani, din clasa a VI-a până la sfârşitul coşmarului politehnist autoindus. Poate “studiat” e prea mult spus, cert e că m-am întâlnit adesea în anii de şcoală cu ştiinţa care guvernează universul cu legi imuabile şi niciodată n-am găsit de cuviinţă să o ignor. A fost dragoste şi a fost ură neîmpăcată în cei 12 ani, ambele induse de profesorii pe care i-am avut, dar dincolo de latură afectivă, m-a intrigat mereu echilibrul pe care fizica îl propovăduieşte prin cifre, o perfecţiune a naturii pe care n-o poate explica nimeni dar după care alergăm inconştient cu toţii.

Frumuseţea minţii umane stă în uitare, fără ea nu am putea trăi. Fizica, prietena mea de demult s-a retras într-un colţ umbros al memoriei mele, lăsând paginile prezentului pradă variabilelor supravieţuirii. Orice poveste are un sfârşit. Tot ce rămâne e amintirea, o maşină a timpului pe care omenirea a avut-o dintotdeauna, fără să-i poată aşterne cifrele într-o ecuaţie.

A fost o dată ca niciodată un copil talentat. Cum harul n-a fost dăruit vreodată cuiva fără un preţ, micuţul blondin era mut. Talentul lui era sculptura.

Crescând mare şi pletos a rămas tot talentat, dar a trebuit să se apuce de muncă. S-a făcut tâmplar şi tâmplar a rămas până la lungi plete blonde.

A plecat departe, că prost n-a fost niciodată. Acolo, departe, tâmplareşte şi azi, sub pseudonimul

Îmi place mult liniştea. Mă bucur de ea cu urechile, cu mintea şi cu sufletul, nu fac economie la tandreţe şi o îmbrăţişez ca pe unicul adevăr universal valabil. Când lumea se opreşte şi timpul pare că se întreabă “Încotro?”, mă pot bucura în linişte de cei mai zgomotoşi prieteni pe care-i am, cei din bibliotecă.

De ceva vreme încerc să pun la păstrare picături din învolburatul meu ocean de tihnă, pentru zile cum a fost cea de azi, zile sufocante şi lungi, în care unica alinare rămâne uitarea primită în dar împreună cu somnul. M-am învăţat să fur cuvinte. Curând ele au devenit replici. Apoi au apărut pasajele şi până la pagini nu a fost decât puţină răbdare. Mereu a meritat să adun din cărţi puţină ambrozie pentru suflet.

Stimaţi cercetători britanici,

Vă scriu aceste rânduri cu ochii umeziţi de lacrimi. Nu sunt trist, manifestarea lichidă cu accente sărate care mă tulbură are la rădăcină bucuria că voi existaţi. Voi, cercetătorii britanici devotaţi cauzelor drepte ale omenirii, sunteţi unica noastră speranţă în lupta cu un rău care bântuie planeta asta de milioane de ani.

Aţi auzit vreodată acel înfiorător bâzâit care se apropie de ureche seara, imediat după ce lumina lasă întunericul stăpân peste dormitor? Sigur că l-aţi auzit, că oameni sunteţi şi voi! Oameni botezaţi în apa vie a ştiinţei şi binecuvântaţi de Sfântul Newton cu harul cunoaşterii, dar tot nu puteţi fi străini de bâzâitul ţânţarilor.

De ceva vreme am început să scriu în fiecare seară. Uneori cuvintele au sens, alteori au doar litere. Exersez neuronii cât să nu-şi găsească timp să fugă la încălzirea globală sau zecimalele lui pi.

În seara asta m-a trăsnit o idee de experiment: îmi impun singur un subiect şi scriu fix 10 minute despre el. Editez doar greşelile gramaticale, pun diacritice şi public. Începusem să înşir subiecte aleatoare cu gând să aleg unul la întâmplare, când divinitatea m-a tras de mâneca în semn că e cu mine şi că păşesc pe calea cea dreaptă: a picat curentul. Subiectul fiindu-mi impus de o forţă superioară nouă, iată ce a ieşit:

***

Pană de curent

Tocmai îmi venise ideea să fac un experiment când a picat curentu. E 12:45. A picat cum pică raţa lovită de vânător, fără avertisment. În cameră e un întuneric ca-n mină,

Mereu am văzut relaţiile de orice fel cu femeile ca pe un război cu două tabere: noi şi ele. De fapt eu şi ele ar fi mai corect. Firea mea dificilă şi uneori chiar sălbatică mă face să mă lupt în loc să semnez o pace formală, nu altceva. Sunt conştient că nu sunt uşor de abordat, dar de unul singur nu a făcut nimeni război vreodată. E legea firii cumva…

N-am înţeles decât după ani buni de buletin că nu am cum să câştig în faţa lor. A fost un şoc atunci, credeam că pot să fac orice, dar am crescut mare şi am priceput că femeile care merită afecţiune vor doar să le ascult şi să ştie că se pot baza pe mine. M-au făcut să zâmbesc, m-au pus pe gânduri bune, mi-au dezvăluit frumuseţea lucrurilor simple şi astfel am pictat pentru fiecare doamnă din viaţa mea un portret viu în galeria cu oameni dragi. Chiar despre portrete vreau să vorbim puţin.

Omul e o creatură născută în lanţuri.

Societatea face legile care stabilesc acceptarea sau marginalizarea, în timp ce religia se ocupă de nevoia omului de a aparţine unui grup guvernat de o putere superioară inexplicabilă în dualitatea sa de ocrotitor atot-ştiutor şi judecător nemilos. Fiecare păşeşte în acelaşi sistem care pare să meargă de la sine, alimentat doar de frica de izolare a unui individ pe care prea multă linişte îl împinge pe abruptul povârniş al meditaţiei. Nevoile de acceptare şi apartenenţă se nasc din frică şi sunt inoculate de timpuriu, astfel încât nimeni nu scapă.

Prizonier al unor tipare de gândire limitată chiar de la prima gură de aer, omul caută repere. Pe tavă îi sunt oferite societatea şi religia, cele mai uşoare ieşiri din labirintul îndoielilor şi al singurătăţii, însă oricare dintre cele două implică renunţarea la libertatea gândurilor şi amorţirea voinţei proprii. Aşa se nasc roboţi în carne şi oase.