Niciun an n-a trecut atât de repede. Parcă săptămâna trecută scriam aceste rânduri, cea mai intimă poveste pe care am avut vreodată curajul să o public. Între timp am mai scris una, dar nu pot s-o recitesc măcar, darmite sa o expun pe Internet. Nu i-a venit vremea, o las așa.

N-am timp să mă gândesc prea mult la trecut pentru că viitorul îmi vorbește în fiecare zi, din ce în ce mai clar. Tati, tati, tati, tati, tati, tati, tati, tatiiiiiii! Mă strigă și-i răspund. O dată, de două ori, de o mie de ori. Îmi place să-i țin tălpile în palme, s-o fac sa râdă, să execut instrucțiunile ei precise de a cânta sau citi ceva anume, sa ne holbăm împreună la porumbei, să o dau pe topogan, s-o văd cum se lipește de maică-sa și zâmbește larg cu din ce în ce mai mulți dinți. Timpul se oprește cand sunt cu ea, cand suntem toti trei la masă, la joacă, la cântat, la citit, la somn, la rău și la bine.

Încerc să găsesc zi de zi ceasurile potrivite pentru aceste clipe și amân orice altceva într-un joc aproape infinit al priorităților în care scopul e să nu mă pierd. Nu reușesc să fac mare lucru din ce-mi propun și mă frământ uneori din cauza asta, dar mă repornește ea, că doar avem de lecturat a 8 miliarda oară Scufița roșie…

Acest blog se putea defini în urmă cu vreo doi ani ca fiind unul literar. Scriam despre cărți mai des decât despre orice altceva. Nu publicam recenzii, ci opinii, dar aveam suficient timp și claritate să disec un subiect sau un scriitor care-mi plăcuse. Acum nu prea mai am aceeași poftă de a face asta, dar încă citesc și voi aduce cărțile din biblioteca mea aici într-un format succint și, sper eu, util celor care caută recomandări de lectură. Ideea e simplă: Careul de carte va fi un articol despre 4 cărți cu subiecte din aceeași arie de interes.

Anul trecut pe vremea asta dormeam toată noaptea, nu mă trăgea nimeni de barbă cu scopul de a smulge niște fire, citeam cam tot Internetul zi de zi, mă relaxam seara cu un World of Tanks și aveam, în general, timp liber. Fiică-mea nu se născuse încă, dar nici mult nu mai avea și eu mă pregăteam psihic să-i fiu tată, cu naivitatea și aroganța adultului care crede că se poate pregăti pentru așa ceva. Cum altfel aș fi putut face asta decât citind?

Sunt genul de om care-și crește copilul din cărți. Cred că tot ce înseamnă tradiție în materie de parenting* trebuie pus la îndoială și judecat cu propria minte. Noi asta facem și descoperim că multe idei adânc înfipte în mentalul colectiv despre cum ‘se cresc copiii’ nu au niciun sens. Avem un raft de parenting în biblioteca de acasă, citim și ne expunem unor concepte complet străine obiceiurilor românești. Nu căutăm rețete și soluții de-a gata, ci perspective noi pe care le judecăm la fel ca pe cele tradiționale.

Mai jos am înșirat câteva rânduri despre primele 4 cărți de parenting pe care le-am citit.

5:33 E vineri, dimineață de vară, iar eu dorm ca valiza-n gară, cum e și firesc. Ce nu știu încă e că mă aflu în ultimul minut de somn al nopții, iar în față am o zi plină de realizări nebănuite.

5:34 Urechile din dotare, pe care nici-o firmă de antene satelit nu le-a brand-uit încă, prind un sunet abia emis de o creatură firavă care-și are bârlogul în dormitorul alăturat. E un fel de mieunat de pisoi, cu accent de icnet. Abia se aude, dar lupul e prea bătrân să nu știe că așa începe o revoltă. Mă ridic din pat și zburd către camera Marei. E trează, are ochii mari și îmi zâmbește larg cu cele mai frumoase gingii din lume.

5:40 O schimb și i-o pasez doamnei mele pentru un mic de jun pe bază de lapte. Mă pregătesc psihic pentru plimbarea de dimineață.

6:50 După 2 zile de Iulie cu 37 de grade în București (la loc cu verdeață, unde se măsoară), resimțite ca 40-45 la nivelul străzii, atmosfera a redevenit mai blândă cu fiii și fiicele betoanelor. Aplicația de vreme de pe telefon îmi indică 16 grade, adică sandale(fără toc, ceva lejer) și pantaloni scurți pentru plimbarea noastră de dimineață. O montez pe Mara în vehiculul ei sport cu motor de un tată-putere și pornim spre parc.

6:51 Ușa de la lift nu se deschide la etajul nostru. Apuc cele 15 kile de copilă+vehicul și o iau pe scări, din fericire doar preț de un cat, reușesc să urc în lift. Sport matinal, pe alocuri extrem.

Ne-am trezit într-o dimineață de miercuri, gata de drum. Am luat micul dejun împreună, eu mi-am pus miere în castronul cu lapte și cereale, ea nu, ca întotdeauna. Am vorbit puțin, eram amândoi emoționați, simțeam că nu avea să fie o miercuri ca oricare alta.

Am pornit la drum. Să traversezi Bucureștiul dis de dimineață e o aventură în sine, dar aproape că n-am simțit cum am ajuns și am intrat pe ușa unei clădiri albe, de pe malul unui lac din nord. Câteva minute am mai petrecut împreună, apoi am rămas singur. Acele ceasului meu au continuat să se miște la fel de vioi, dar timpul meu s-a dilatat. Au fost câteva ore ce mi-au părut a fi săptămâni, m-am trezit din transa așteptării când cineva m-a trimis la etajul 4, să aștept acolo. Să aștept ce?

La etajul 4 era pustiu, nici picior de om. Am bătut la pas holul lung și cufundat în tăcere, până când, de nicăieri, un bărbat scund și grăbit s-a oprit să-mi strângă mâna: