Știți cum se fura lemn, până nu demult, în România?

O schemă extrem de simplă, una dintre multe altele, probabil. Mergeau în pădure și tăiau copaci, conform indicațiilor unui angajat de la ocolul silvic. Să zicem că încărcau un camion de 50 de metri cubi de lemn, se făcea o hârtie în care era menționată cantitatea și apoi mergeaua la biroul ocolului silvic pentru facturare. Până să ajungă acolo însă, cineva avea grijă să pună o virgulă pe actul întocmit în pădure. Între 5 și 0. Cu o singură virgulă, cantitatea pe care o plăteau era de 5 metri cubi, de 10 ori mai puțin decât valora încărcătura. Nimeni nu verifica nimic, chestie extrem de simplu de făcut: orice funcționar capabil să încaseze banii pentru lemn putea să se uite pe geam, 5 metri e una, 50 de metri cubi e cu totul altceva, diferența se vede cu ochiul liber. Treaba mergea până când Garda de Mediu a început controalele. Dar ce zic eu? Poate că încă merge, n-am de unde ști.

Ideea e: cu o virgulă, marfa era furată în proporție de 90%. Simplu, eficient, devastator. Furt calificat, practic.

Exact aceeași metodă de furt era cât pe ce să umfle niște buzunare de policitieni cu vreo 4,7 milioane de Euro, dacă cineva n-ar fi tras semnalul de alarmă. Ce s-a întâmplat, pe scurt:

Sunt un exponent al generației ‘Bă, ejti nebun, 25 de ani și tot bla bla bla bla bla’. Fără virgule, că ne grabim, da?

Ne tot plângem că suntem prea lenți în evoluție și prostuți ca nație și e greu să demonstrezi contrariul cu așa puține excepții de la gloata de dezamăgiri. 25 de ani de la Revoluție par o viață de om și găsim inacceptabilă societatea românească și toate derivatele ei, de la politică la cultură și de la Steaua la pizza cu sarmale, după atâta amar de vreme.

Și pe mine mă frustrează teribil ideea asta, că rămânem în urmă față de nemți și suedezi, că japonezii cresc într-un an cât noi în 5, că bulgarii au mai multă autostradă și rușii mai multe curve. Mă roade la temelie ca un castor gospodar și de multe ori cred că am ținut blogul asta mai bine de 7 ani numai ca să am unde să mă plâng ca o babă cu reumatism și să-mi bag (pardon) cuvintele în ce mi se întâmplă folosind corespunzător cratima și alte acareturi. Alteori am câte o revelație…

2013 a fost anul în care m-am învins, dar ce avea să urmeze nici măcar nu bănuiam. Eh, ceva idee aveam eu, că nu-s venit ieri pe conductă, doar fac 30 cât de curând. 

În primăvară mi-am revăzut câțiva prieteni buni și vechi, s-au făcut 10 ani de când am terminat liceul și am ciocnit cateza zeci de halbe de povești aproape vânătorești, spre exasperarea partenerilor de viață, care se mirau sincer că încă mai respirăm. Am fost noi și câțiva profesori pe care am învățat să-i prețuiesc peste ani. A fost într-un mare mod.

În Mai am pășit pentru prima oară în Franța și așa am avut ocazia să folosesc expresia mea preferata (și unică) în Franceză: ‘Le train a Paris, c’est ici, c’est maintenant, oui?’ (de aici, pentru necunoscători). În 4 zile mi-am sucit percepția asupra francezilor, o fi doar revelația unui turist, dar ceva e acolo. Chapeau, vorba ciobanului din Alpi… Am aflat ce înseamnă numele meu în Franceză, scris ‘beau gosse’ și am decis că e cel mai pur adevăr care mă reprezintă. Și dacă tot am fost acolo, toamna asta am luat primele lecții de Franceză după mai bine de 10 ani. Mai învăț o limbă, nu-i târziu. Am fost și-n Bulgaria, dar nu mă apuc de limba lor, viața e totuși scurtă.

Am intrat pe ușa clinicii Medicover din Victoriei ieri la 9:28. Aveam programare pentru un control de medicina muncii la 9:30 și, după identificarea de rigoare, recepționera mă invită să iau loc în sala de așteptare până mă cheamă doamna doctor în cabinet. Trec 15 minute.

Sunt chemat în cabinet și începe discuția uzuală. Am 29 de ani, nu sunt fumător, fac sport doar ocazional, stau mult pe scaun, nu am nicio boală cronică, sunt OK. Mi se iau tensiunea și pulsul, îmi sunt verficate reflexele și coloana vertebrala, sunt ascultat la plămâni și palpat, mă gâdil ca de obicei. Verdict: sănătos tun, apt de muncă. A durat 10 minute și sunt iar pe hol, îndrumat să aștept la cabinetul 16 pentru un consult oftalmologic. Au trecut 25 de minute de când am venit, sunt calm.

Am timp să observ ce se petrece în sala de așteptare Medicover. Sunt 8 persoane care așteptă la cabinetul 16 (Cabinet proceduri zice pe plăcuță), din care iese la câteva minute o asistentă și mai invită pe cineva în spatele ușii portocalii. Realizez că se fac multe chestii înăuntru, pentru că o doamnă iese cu o electrocardiogramă în mână, o alta cu un plasture după o recoltare de sânge, iar eu aștept să mă privească cineva în ochi în cabinetul bun la toate.

The Wolf on Wall Street e titlul care umple sălile de cinematograf bucureștene în ultimele săptămâni. E un film cu o expunere publicitară uriașă, bazat pe o poveste adevărată, în regia unui maestru de școală veche, cu veșnicul puști ochios Leonardo Di Caprio într-un nou rol excepțional. Are succes la public și chiar ar avea toate condițiile pentru a fi foarte bun, doar că un actor excelent nu poate face de unul singur un film foarte bun. Îl poate, cel mult, salva…

De ce este acest Lupul de pe Wall Street atât de popular? Sala a fost aproape plină aseară la Movieplex și pe site-ul cinematografului rezervările pentru alte vizionări în ultimele zile sugerau același interes pentru… Pentru ce? Pentru Di Caprio într-un nou rol superb executat? Pentru măiestria lui Scorsese din Gangs of New York sau Goodfellas ? Pentru blonda cu accent nostim și fără haine? Cred că explicația e alta.

80% din substanță e chiar în trailer, iar restul e o poșircă subțire și acidulată, un fel de Coca Cola caldă.

Mai țineți minte cum erau zilele de început de vară când eram copii și așteptam vacanța mare, cele trei luni fără grijile mărunte de atunci? Eu îmi aduc aminte perfect senzația de “sunt un zeu, pășesc pe nori” din zilele când anul de școală rămâne doar o pată pe CV-ul de puștan și o diplomă oarecare în dosarul bunicii. Așa mă simt acum, în pragul vacanței pe care o aștept de mai bine de un an.

Plec. Mă duc la țărmul unei mări mai frumoase decât a noastră, într-un orășel curat și liniștit unde plănuiesc să nu știu de nimic altceva în afară de mine și de jumătatea mea. Vom înota, vom mânca bine, vom citi, ne vom plimba prin cel puțin două țări, vom face totul pentru noi și nimic în rest. Fără telefoane, fără calculatoare, fără grijile cotidiene, așa arată următoarele zile pentru noi. Ce se va întâmplă în rest?

Trăim într-o țară sub cod roșu de boală, cred că putem fi cu toții de acord cu asta. Suntem bolnavi și ne afundăm în mrejele tentante ale unei febre cu delir aproape plăcut, pare să ne placă gustul de sânge al luptelor care se încing pe trotuarul politic pe înserat.

Încrâncenarea sângelui fierbinte care nu are ce iriga la mansarde întunecate duce încet dar sigur către orbire. Pe mai toate canalele de comunicare apar oameni mărunți cu minți înguste care cântă osanale unor dejecții sociale demonstrate în ani de frământări în care interesul omului de rând a fost mereu pe al treilea plan după bani și influență. Aceeași troglodiți urlă și se îmbie unii pe alții la mușcătura cea mai potrivită din dușmanul de altă culoare. Codul roșu de boală ne afectează mințile, e curată nebunie. 

Știu că Euro crește și noi ne plătim case și mașini în moneda Uniunii. Sunt conștient că investitorii străini(fie ei corporații-mamut sau afaceriști mărunți) încep să înțeleagă că România, în ciuda resurselor salvate cumva din calea jafurilor organizate, e un areal de evitat. Nu uit nici că educația și sănătatea sunt călcate în picioare sistematic sau că justiția e scoasă la produs pe același trotuar de care aminteam mai sus, dar oare

Dragă cititorule, am o vorbă tare importantă cu dumneata. 

Ţi s-a întâmplat vreodată să fii scos din minţi de un om oarecare? Mă refer la un om mărunt, care valorează fix cât un fir de păr într-o frizerie, unul care nu merită nici să te încrunti, darmite să-ţi clocoteşti sângele în vene. Dacă nu ai încercat sentimentul… eşti un norocos, cititorule.

Eu unul, înveterat sclav al unui temperament vulcanic, mă întâlnesc mai des decât ar trebui cu perdeaua furiei care mă învăluie cât ai zice “prost”. Îmi recapăt echilibrul destul de repede şi încordarea nervilor dispare, dar în urmă rămâne o ceaţă subţire pe care o simt abia la sfârşitul zilei. La mine frustrarea se manifestă prin oboseală, o uzură intelectuală pe care o cunosc atât de bine încât a devenit o a doua natură. 

Cel mai greu cuvânt pe care un om trebuie să-l înţeleagă cu adevărat e cel din titlu.  Moartea e clară şi precisă, ştim cu toţii ce înseamnă, maturitatea însă gravitează undeva în sfera mitului.

Ca orice idee fantomatică, maturizarea începe în adolescenţă şi bântuie individul până la momentul când firele albe îl fac să nu-i mai pese de păcatele tineretilor. E un proces, o serie de mici evoluţii care duce către o stabilitate a gândirii capabilă să ţină în frâu emoţiile primare. Poate că primul pas pe acest drum e independenţa financiară faţă de părinţi, dar mai departe de atât nu pot exista generalizări. Fiecare are poteca lui.

Trec printr-un moment în care somnul îmi e cel mai bun prieten şi FM 2011 pare să fie unicul drog care mă scoate din agitaţia celei mai nesuferite luni din an şi îmi oferă o bulă de oxigen şi concentrare. Uzina mă stoarce serios de puteri zilele astea şi serile încerc să mi le petrec  refăcându-mi forţele din cioburile de peste zi.

Nu mă pot concentra deloc la citit în ultima vreme. M-am apucat de Versetele satanice ale lui Salman Rushdie, dar n-am reuşit să trec de a zecea pagină. Nu-mi stă mintea acolo, chit că m-am prins ce comoară am în mâini, şi nu e prima oară. N-au trecut decât câteva săptămâni de când m-am chinuit să-l întâlnesc pe enigmaticul domn Kurt Vonnegut la Micul dejun al campionilor şi m-am declarat exasperat de stilul lui după vreo optzeci de pagini.

România e o ţară în care poţi să fii furat la fiecare colţ de stradă. O dată cu foamea creşte şi criminalitatea, e normal să fie aşa, însă la noi există un hoţ de elită care nu ţine cont de criză – statul român.

Acest organism de tip mafiot care emite legi ia forma unei caracatiţe cu zeci de mii de tentacule păroase mereu pregătite să  se infiltreze în buzunarul cetăţeanului suficient de fraier încât să respecte organizaţia care îl fură legal. Mereu surprinzător prin incapacitatea sa de a trata problemele reale, dar mereu pregătit să fure cu fiecare braţ în parte, statul român are puteri magice. Face banii să dispară în autostrăzi care duc către buzunare încăpătoare şi pretinde că-i investeşte în educaţie sau sănătate. Poporul român e needucat şi bolnav. QED.

Braţele păroase ale statului român fură pentru că pot. Mai ales în perioada asta au ieşit la produs, aşa că fiţi cu ochii pe

Rândurile de mai jos pornesc de la premiza că mai sunteţi câţiva care mă vizitaţi chiar şi în convalescenţa de cuvinte prin care trec de ceva timp. Ştiu că sunteţi prin preajmă mereu şi vă mărturisesc că sunt din nou la răscruce. De vânturi, de drumuri, de gânduri.

În ultimele două luni corabia gândurilor mele, un fel de Arcă a lui Noe plină de ghiduşii strălucitoare şi unghere întunecate, a plutit pe un ocean de incertitudini. Am încercat să desenez o hartă pentru călătoria mea, dar rezultatul a fost un ghem de sfoară rostogolit de un pisoi zburdalnic şi mi-am dat seama că nu s-a terminat căutarea. Simpatic foc pisoiul totuşi!

10 zile. Atât a trecut de când vârtejul entuziast de biţi n-a mai alergat prin fibra RDS-ului către al meu laptop. N-am avut net pentru că m-am mutat. “Acasă” cel de după “la muncă” e altul din nou. Noua mea cameră e a noua(a si cit a XI-a) în 5 ani şi ceva, dar despre asta o să vă povestesc altă dată.

În saptămâna care a trecut nu am fost total lipsit de conexiune, am mai aflatmărunţişuri despre lumea exterioară în minutele de absenţă intelectuală de la uzină. Se întâmplă tuturor, să nu vă prind că aruncaţi vreo piatră! Evident, la birou nu mă pot relaxa pe net pentru că nu am timp să savurez informaţia ca un monstru nesătul ce sunt. În clipele mele de linişte însă, Internetul îmi răspunde la întrebări şi e interesant ce am descoperit că-mi lipseşte cel mai mult în orele de offiline.