Niciun an n-a trecut atât de repede. Parcă săptămâna trecută scriam aceste rânduri, cea mai intimă poveste pe care am avut vreodată curajul să o public. Între timp am mai scris una, dar nu pot s-o recitesc măcar, darmite sa o expun pe Internet. Nu i-a venit vremea, o las așa.

N-am timp să mă gândesc prea mult la trecut pentru că viitorul îmi vorbește în fiecare zi, din ce în ce mai clar. Tati, tati, tati, tati, tati, tati, tati, tatiiiiiii! Mă strigă și-i răspund. O dată, de două ori, de o mie de ori. Îmi place să-i țin tălpile în palme, s-o fac sa râdă, să execut instrucțiunile ei precise de a cânta sau citi ceva anume, sa ne holbăm împreună la porumbei, să o dau pe topogan, s-o văd cum se lipește de maică-sa și zâmbește larg cu din ce în ce mai mulți dinți. Timpul se oprește cand sunt cu ea, cand suntem toti trei la masă, la joacă, la cântat, la citit, la somn, la rău și la bine.

Încerc să găsesc zi de zi ceasurile potrivite pentru aceste clipe și amân orice altceva într-un joc aproape infinit al priorităților în care scopul e să nu mă pierd. Nu reușesc să fac mare lucru din ce-mi propun și mă frământ uneori din cauza asta, dar mă repornește ea, că doar avem de lecturat a 8 miliarda oară Scufița roșie…

Omul, când are timp liber, își bate joc de el.

Sâmbătă înainte de prânz, la nici o oră de București, sub un soare încă blând, am avut o oră în care mi-am permis să sorb dintr-o cafea și atât. N-am făcut nimic altceva în ora aia, n-am citit, n-am scris, n-am muncit, n-am lucrat la niciun pet-project, n-am făcut nicio trebușoară casnică, nu am abuzat de scroll-ul rețelelor sociale, nici măcar n-am emis păreri subiective despre fotbal pe grupul de Premier League, nimic. Am mai împins din când în când copila în leagăn și am privit în jur, am făcut câțiva pași prin curte și parcă m-am deconectat de la ritmul meu obișnuit.

Ce am văzut? O stare avansată de primăvară. În grădina deconectării mele erau înfloriți merii, un păr și un gutui, la fel și căpșunii, iar zarzărul își scuturase deja floarile. Probabil că data următoare când voi avea vreo epifanie similară vor fi fructe în acei pomi. Câteva zeci de lalelele de toate soiurile stau țepene sub soare. Marea majoritate au ieșit din bulbi olandezi, pe pământ dâmbovițean, dar nu par deranjate, ci chiar mai văd mulți boboci încă nedeschiși.

Diminețile mele încep, fără excepție, în Regatul Militari, dar nevoia de succes stahanovist mă atrage aproape zi de zi către întâiul Sector al capitalei patriei, unde e foame de neuroni. În dimineața asta împart un Uber cu doamna mea. E mult mai lent decât metroul, dar și mai comod, plus compania plăcută.

Cobor pe Titulescu, cu un sentiment de foame deloc subtil, așa că intru la Mega să mă tratez. Mă asigur că nu deranjez vreun hipster la raftul frufru și îmi aleg un sendviș dichisit și colivă pentru micul dejun, bonus o salată pentru prânz, că suta de kilograme pe care o urnesc zi de zi nu era pe lista mea de realizări.

Da, am zis colivă pentru că fix asta e desertul de grâu de la frufru compus din arpacaș, nucă, zahăr și vanilie, găselniță de nume pentru care nu pot decât să mă înclin. N-ar cumpăra românul în veci colivă, asta se face doar la ocazii speciale de deces. De ce să te bucuri de un dulce bun când n-a murit nimeni? Ergo, desert de grâu, fără bazaconii. Cruci din nucă de cocos pe fond de cacao adică.

Nu știu unde s-au dus ultimele două luni. Mă uit pe blog, văd că n-am mai scris din Noiembrie și realizez ce haos a fost în viața mea de atunci până azi. Din fericire sunt bine, la fel și tribul meu, doar niște somn ar mai lipsi. De fapt, parcă am clipit și s-a dus 2015. Dar ce an a fost…

M-am îndrăgostit din nou. O cheamă Mara, am cunoscut-o într-o miercuri și mi-a schimbat aproape complet viața. Mă uit la ea acum, când se apropie de un an și ajunge deja la al treilea rând de cărți din bibliotecă și mi se pare că ieri îmi încăpea toată pe antebraț când o legănam sau îi făceam baie. Apariția Marei în viața noastră ne-a lăsat fără multe ore de somn și ne-a testat limitele răbdării aproape zi de zi, dar ne-a dat infinit înapoi, începând cu bucurii mărunte din zâmbete știrbe și progrese de neimaginat pentru un părinte începător și încheind cu perspective noi asupra timpului, a priorităților și a ce înseamnă responsabilitatea.

Ne-am plimbat mai mult, prin București și prin țară, am muncit și am citit cot la cot pentru binele familiei noastre, ne-am definit principii și le-am respectat, am ignorat zgomotul tradiției. Suntem noi doi, de mână în aventura vieții noastre. Creștem un om, n-are cum să fie simplu. Voi încerca într-un articol separat să pun în cuvinte tot ce am învățat în acest an.

Vinerea neagră a României a fost pe 30 Octombrie, când 27 de oameni au murit într-un incendiu stupid, în clubul bucureștean Colectiv. Alți 30 de răniți s-au stins în săptămânile care au urmat, zeci rămân în spitale. A căzut un Guvern, s-a ridicat un altul, au fost arestări și vor fi și condamnări. O țară întreagă s-a urnit din loc, zguduită de #Colectiv, un cutremur social pe care îl vom resimți mult timp de acum încolo.

În mediul online au fost câteva apeluri timide la anularea deja tradiționalei vânzări de Black Friday, dar niciun jucător mare din comerțul electronic nu a ales să sară din barca uneia dintre zilele din an care bat recorduri de încasări.

Pentru că vânzările de Black Friday vor avea totuși loc, m-am gândit să îmi pun modestul edificiu în care vă aflați în slujba binelui, în încercarea de a transforma o ocazie nefericită într-un strop de bine pentru victimele din Colectiv. în perioada 20 Noiembrie 1 Decembrie voi afișa pe blog link-uri afiliate. Orice comision de afiliere pe care blogul sau conturile mele de Facebook, Twitter și Google+ îl vor genera va fi donat către Fundația Estuar, care ajută victimele din Colectiv și familiile acestora (detalii pe pagina lor de Facebook).

Nu mai e nimic de scris. 32 de morți asfixiați într-un subsol, 140 de răniți arși, sute de oameni marcați pe viață și o clasă de mijloc care nu contează în goana după voturi a politicului, dar care fierbe ca o oală sub presiune. Zeci de oameni se zbat între viață și moarte în spitalele bucureștene, șocul tragediei din Colectiv n-a trecut, dar doliul național s-a încheiat și din această seară încep protestele de stradă. Trăim în țara în care doar morții sunt vinovați, dar asta e pe cale să se schimbe.

Când furia se răcește, mintea începe să formeze conexiuni. Ca și în ’89, nevinovați au murit pentru că noi să înțelegem că suntem într-un nou punct zero. Nu mai traversăm pe roșu, nici măcar când nu se vede nicio mașină la orizont. Nu mai dăm șpagă atunci când ni se cere și nici preventiv. Nu mai mustăcim la exercițiile de evacuare din clădirile în care lucrăm. Nu vom mai încălca regulile și vom veghea că o adevărată societate civilă, nu ca o adunătură de scandalagii fără cauză, la scrierea și adoptarea legilor acestei țări. Ne vom ridica standardele, nu vom mai accepta compromisuri. Vom dona sânge din obișnuință, nu doar în clipele de criză. Mai presus de toate, ne vom respecta unii pe alții, chiar dacă asta ne costă 3 minute sau 3 lei în plus.

Mai e ceva, la fel de important: nu uitați, oameni buni! Ne vom frământa, vom ieși în stradă și vom mai produce hectare de text pe net, dar adevărata renaștere a acestui popor va veni doar atunci când vom începe să ne alegem lideri care să reprezinte cetățeanul și nimic altceva.

Nu-i uitați pe Piedone și pe Oprea, împreună cu întreg partidul lor de ciocoi grobieni, care ne scuipă în cap. Nicolicea, Vochițoiu și orice alt membru al acestui partid.

Citesc o știre halucinantă despre parlamentul antisocial al României.

Veți crede că știrea e aceea că această grupare organizată (teoretic pentru legiferare, practic pentru sfidarea unui popor de fraieri) și-a votat mărirea propriilor pensii. Trecem peste faptul că doar în parlament se poate să-și decidă cineva propria remunerație, plătită din banii altora, pentru că nu asta e știrea halucinantă. Știam cu toții că asta vor vota, mârlănia acestor indivizi e demult probată, nu m-am îndoit nicio clipă că-și vor aloca mai mulți bani pentru efortul de a distruge sistematic o țară.

Știrea care mă înfurie pe mine mai tare e cea în care aflu ce au declarat politrucii habarniști din parlament la votarea acestei noi sfidări. Luați de-aici mostră de la Anghel Stanciu (deputat PSD) :

Este momentul, dragi tovarăşi, ca astăzi… Nu, nu bateţi, cuvântul tovarăş nu trebuie să fie o ruşine, nu trebuie să-l excludeţi din vocabularul dumneavoastră! Dacă pe 16 decembrie cetăţenii ţării şi-au luat ţara înapoi, astăzi e rândul vostru să luaţi Parlamentul înapoi!

Acest tovarăș fără dinți, ales de ieșeni în parlament timp de 23 de ani (e acolo din 1992!), face parte din Comisia permanentă pentru, ATENȚIE, învățământ, știință, tineret și sport. Cuvântul tovarăș i se pare unul normal. Îi rog pe toți prietenii mei ieșeni să nu uite acest moment și să nu-i lase nici pe cei din jurul lor să-l uite.

Locuitorii Bucureștiului sau vizitatorii ocazionali ai capitalei urăsc taximetriștii. E un sentiment izvorât din suflet și bazat pe întâmplări uneori înfiorătoare care tocesc respectul interuman de la care trebuie să plece orice interacțiune umană, e o ură e sinceră și aproape imposibil de alterat. Taximetriștii nu sunt o categorie socială în sine, ci o secțiune transversală prin societatea românească. Marea majoritate sunt mârlani nespălați care ascultă Radio Zu, dar pe mașinile galbene care împânzesc Bucureștiul(dar pe care nu le găsești niciodată când ai cu adevărat nevoie de ele) poți întâlni oameni cu un simț al umorului genial, cu mașini curate și respect pentru client. Balanța e însă deja înclinată, mai ales că taximetria e o afacere capușată politic, o vacă de muls a multor infractori încă nedovediți.

Public azi un prim episod al unui serial bazat pe reconstrucții ale discuțiilor mele cu taximetriști bucureșteni. Unele dintre ele au fost halucinante, la altele am râs cu poftă, altele pur și simplu m-au dezgustat, dar prin ele am simțit de multe ori că mă apropii de esența acestui popor atât de greu de iubit în care am avut norocul să mă nasc. Încerc să le redau cât mai fidel cu putință, adăugând, desigur, condimentele propriei mele voci.

Primul episod este foarte lung, nu vor fi toate așa.

Seară de februarie, pe la 8, mă urc în taxi-ul unui domn cu părul alb, pe la 60 de ani. Ne salutăm politicos, exact ca niște domni. Pornește. Prima manevră e o întoarcere pe dublă continuă și puțin pe trecerea de pietoni. Îi atrag atenția că a uitat să pornească ‘ceasul’. Oprește la semafor la Revoluției, lângă statuia iepei lui Carol I cu fuduliile inflamate, pornește aparatul și îmi povestește cum a luat o fată deșteaptă de 3 ori în aceeași zi, din locuri diferite, și abia la ultima cursă au făcut o combinație.
– Dacă n-o făceam măcar pe aia se supăra bunul Dumnezeu, zău…
– Se mai supără, îi mai trece, așa e cu zeitățile, zic eu, umil. Când se supără mai dă și câte o aglomerație din asta pe Calea Victoriei.

Ies de la întreprindere, grăbit să ajung la dentist. E o după amiază fierbinte de vară, dar adie o briză de Dâmbovița plăcută sub un cer de un bleu ciel (cum altfel?) impecabil. Aștept troleul la umbra unui pom, într-o stație pe Polizu.

Lângă mine apare un bătrân și începe să-mi vorbească. Nu pare nebun și mi-e milă de cei ca el, rămăși singuri și dornici să comunice, așa că îl ascult zâmbind și îl încurajez mormăind câte ceva din când în când. Asertivitate de manual.

Are cam 90 de ani, miroase a tămâie și pare că vede foarte puțin cu ochii de un verde spălăcit, pe sub sprâncenele albe și stufoase. Îmi spune că e veteran de război, a făcut parte dintr-o divizie de blindate ajunsă în Al Doilea Război Mondial până aproape de Stalingrad, în ultimele zile ale asediului nemțesc. Îi revine în minte ruperea încercuirii și cum erau pregătiți să lupte cu rușii, dar aceștia n-au vrut să-i înfrunte, pentru că îi interesau doar nemții. Români marginalizați chiar și de moarte, mă gândesc eu.