Rândurile care urmează sunt scrise de mine și de Claudia, omul alături de care îmi petrec viața, mama copilului nostru. E o poveste extrem de personală pe care am decis să o împărtășim pentru o cauză în care credem.

Când am aflat că vom avea un copil, mie mi s-au înmuiat genunchii, apoi ne-am îmbrățișat și, timp de câteva zile, am trăit pe un norișor bizar de bucurie. Asta a fost până când ne-am dat seama că habar n-avem ce urmează.

Apoi au început întrebările. Unde mergem pentru naștere: într-o maternitate de stat sau la privat? E normală vreo durere, vreo manifestare a sarcinii? Când vom ajunge la maternitate cu bagajul pregătit încă din luna a șasea, cum se va desfășura ACEA zi din viața noastră? Ce se va întâmpla, la ce să ne așteptăm? În general, CE facem?

Știam doar ce nume va purta copilul (nu, dacă era băiat nu-l chema tot Mara), că vrem ca ea sau el să se nască natural și să-și înceapă viața la pieptul mamei, alăptat și iubit fără condiții. Am făcut aceste alegeri pentru că mecanismul prin care oamenii se nasc e deja perfect, testat deja de miliarde de ori.

În ultimele două zile mi-au apărut în feed-ul de Facebook 3 articole cu acelaşi conţinut. Nu era vorba de vreo campanie a unui brand pe bloguri, ci de propagandă pro-rusă fără niciun fel de perdea, deci tot un fel de campanie de brand pe bloguri.

Preluând acelaşi text, cu titluri diferite, cele 3 postări se citează una pe celalaltă(sursă iniţială e un site în limba rusă), relatând despre viziunea ţarului rus Vladimir Puţin pe problema emigranţilor musulmani din Europa şi invocând chiar o poveste imaginară cu un ‘rege al Arabiei*’. Las aici 3 print-screen-uri pentru că nu voi da link unor deşeuri de content dictate de fabricile de troli ale Kremlinului.

3_deveghepatriei1_napocanewsRO 2_paginadefolos

Pe scurt, textul instigă la intoleranţă folosindu-se de cel mai facil intermediar de idei din lume, religia. Apelând la valorile ortodoxiei şi invocând singurul păcat de neiertat în această religie, adică necredinţa, autorii articolelor (necunoscuţi, fireşte) resping musulmanii în general, concluzionând că există o singură cale: cea rusească şi ortodoxă. În contextul valului de refugiaţi aflaţi la porţile Europei, în poate cea mai mare criză umanitară de după Al Doilea Război Mondial, acest gen de sfaturi preţioase şi pilde de leadership nu fac altceva decât să instige la naţionalism şi intoleranţă, adică exact armele de care propagandă rusă are nevoie pentru a menţine şi escalada tensiunile sociale din ţările Uniunii.

5:33 E vineri, dimineață de vară, iar eu dorm ca valiza-n gară, cum e și firesc. Ce nu știu încă e că mă aflu în ultimul minut de somn al nopții, iar în față am o zi plină de realizări nebănuite.

5:34 Urechile din dotare, pe care nici-o firmă de antene satelit nu le-a brand-uit încă, prind un sunet abia emis de o creatură firavă care-și are bârlogul în dormitorul alăturat. E un fel de mieunat de pisoi, cu accent de icnet. Abia se aude, dar lupul e prea bătrân să nu știe că așa începe o revoltă. Mă ridic din pat și zburd către camera Marei. E trează, are ochii mari și îmi zâmbește larg cu cele mai frumoase gingii din lume.

5:40 O schimb și i-o pasez doamnei mele pentru un mic de jun pe bază de lapte. Mă pregătesc psihic pentru plimbarea de dimineață.

6:50 După 2 zile de Iulie cu 37 de grade în București (la loc cu verdeață, unde se măsoară), resimțite ca 40-45 la nivelul străzii, atmosfera a redevenit mai blândă cu fiii și fiicele betoanelor. Aplicația de vreme de pe telefon îmi indică 16 grade, adică sandale(fără toc, ceva lejer) și pantaloni scurți pentru plimbarea noastră de dimineață. O montez pe Mara în vehiculul ei sport cu motor de un tată-putere și pornim spre parc.

6:51 Ușa de la lift nu se deschide la etajul nostru. Apuc cele 15 kile de copilă+vehicul și o iau pe scări, din fericire doar preț de un cat, reușesc să urc în lift. Sport matinal, pe alocuri extrem.

Acum câteva săptămâni scriam despre temerea conducerii Bisericii Ortodoxe Române de a cere părinților să completeze o cerere pentru a își înscrie copiii la ora de Religie.

Ieri a fost ultima zi în care se puteau depune aceste cereri și ministrul educației anunța după amiază că procentul celor înscriși este de 89,75%. Să zicem 90%, de dragul cifrelor rotunde. Vă reamintesc faptul că procentul românilor care și-au declarat religia la recensământul din 2011 este de 99,8 %, iar ateii și cei fără religie sunt doar 0,2% din populația acestei țări.

object09
Sursa foto: ImageBase.net

Acestea fiind premisele, intriga mi-a oferit-o, involuntar, Ciprian Muntele într-o postare pe FaceBook, pe care o citez cu acordul autorului:

Trăim într-o țară condusă de un parlament antisocial. Antisocial, adică împotriva societății, a noastră, proștii care le plătim salariile, excursiile, hotelurile și mașinile și le subvenționăm șnitelul vienez la restaurantul Casei Poporului. După marțea neagră a democrației, după atacurile la libertățile personale, după negarea egalității cetățenilor în fața Justiției (oarbă săraca, dar vioaie în ultima vreme) și după finanțarea constantă a mafiei ortodoxe, oricum nu aveam nicio îndoială, dar azi a ieșit la suprafață o nouă mizerie care mă înfurie. Dar să fim calmi și să privim Sauronul în unicul său ochi.

Un proiect de lege adoptat deja de Senat, pe întuneric, tiptil, în șoaptă, cum se face când ești obișnuit să furi, va institui Timbrul Cultural, o nouă taxă care va fi aplicată cărților (2% din prețul de vânzare), biletelor la film (2%), teatru și concerte (5%) și altor câteva pierderi de vreme pe care pulimea le ia drept cultură. Mai pe stomacul gol, mai cu lornionul pe ochi, dar le ia. Prima oară am văzut știrea în Adevărul:

Timbrul literar  urmează, în cazul adoptării acestui proiect de lege, să fie aplicat pe fiecare carte înainte ca aceasta să intre în librării, la fel cum se aplică timbrul pe ţigări şi băuturi alcoolice. Mai exact, din preţul unei cărţi de 10 lei, numai 70 de bani se vor duce la autor, 90 de bani vor merge la stat şi suma cea mai mare, de 1 leu, la uniunile de creatori cu activitate privată. Cum aceste timbre trebuie plătite în avans pentru un întreg tiraj de carte ce se vinde uneori în 3 sau 4 ani, editurile neavând nicio garanţie că-şi vor recupera vreodată banii investiţi.

În condiţiile în care criza economică a afectat teribil piaţa editorială din România, iar consumul de carte pe cap de locuitor este unul dintre cele mai scăzute din Uniunea Europeană, o asemenea măsură, fără precedent în UE, spun editurile, va afecta şi mai mult nivelul cultural al populaţiei, scăzând nivelul de cumpărare.

În campania electorală din toamna anului trecut, câțiva voluntari propovăduiau imaginea Monicăi Macovei la ieșirea din stația de metrou Lujerului, încercând să înfiripe o conversație cu trecătorii care acceptau un pliant. Un tip până în 30 de ani, cu gulerul hainei ridicat până în bărbie și mâinile în buzunar, trece în viteză și, cumva, e interceptat de o domnișoară care-l întreabă dacă a auzit despre programul candidatului independent MM pentru România.

– Nu știu, care-i faza?
– Principala idee este lupta împotriva corupției, știți, când doamna Macovei era Ministru la Justiție, DNA-ul a… dar nu mai apucă să-și continue ideea, pentru că tipul izbucnește.
– Fir-ar mă-sa a dreacu’ cu DNAu’ ei! Anticorupție am eu nevoie? Noi n-avem ce mânca, nu găsim de lucru și lor le arde de corupție! Pleacă bombănind.

În urma acestei așchii sărite din trunchiul gros al ignoranței românului de rând, pe care n-o condamn ci doar o constat, rămâne o întrebare serioasă: de ce ne-ar păsa de corupție? Nu avem probleme mai mari? Sărăcie, educație, sănătate, locuri de muncă, stimularea economiei, vecinii neastâmpărați de la Est și poate chiar defrișările abuzive nu sunt suficient de puternice să ne facă să uităm de zecile de milioane de Euro care dispar în buzunarele unor politruci care au ajuns să conducă România. Motivele sunt relativ simple: banii de la buget ne aparțin, iar alegerile pe care le-am făcut cu ștampila trebuie să urmarească interesele noastre și nimic mai mult. 

A treia ediție a premiului literar Augustin Frățilă s-a încheiat. Matei Vișniec a primit (prin telefon), în cadrul festivității de premiere de aseară de la Scala Floreasca, cecul pentru 10.000 de Euro, din partea sponsorului Phillip Morris, pentru romanul său Negustorul de începuturi de roman, despre care am scris aici.

mateivisniec
Matei Vișniec, sursa foto: RadioConstanta.ro

Ediția din acest an a propus sau măcar a inclus în lista finaliștilor mai multe romane românești de calitate decât am putut citi în 2013. Nu știu cum au ales criticii literari finalistele, dar am avut de făcut alegeri dificile între cărți bune.

De la blocul nostru din Militari până la secția de vot sunt 6 minute de mers pe jos, lejer. 

Peste trecere de pietoni se hlizește la noi candidata blondă. Bună pentru agricultură, bună pentru investiții, bună și pentru noi să ne amintească de toți liderii de care vrem să scăpam astăzi. Între 2 stâlpi, e flancată de principalii favoriți în sondaje, ambii ne-au așezat câte un cort în drumul către piață. Acolo, la marginea șirurilor de tarabe, printre mașini parcate haotic, pășim pe un covor de resturi de varză. Doar 0,6 lei kilogramul, un vis frumos pentru o țară prunieră.

La colegiul Kirițescu e aglomerație în hol, unde zeci de oameni intră și ies, pentru că sunt nu mai puțin de 11 secții de votare în clădire. Sunt suficiente pentru zecile de mii de pensionari din zona Veteranilor, dar și pentru cei câțiva tineri suficient de naivi încât să iasă la vot. Pe scări e îngrămădeală și avem timp să admirăm câteva icoane pictate de mâini de copii.

Secția 1174 e a treia de pe holul lung placat cu faianță albă și roșie care amintește de un spital. Suntem luați în primire de o doamnă în vârstă, soții Bogos există ambii pe listă, primim buletinele de vot, verificăm ștampila secției, ne exprimăm opțiunea apăsat. Un minut mai târziu suntem din nou pe hol. Ajungem afară, e soare și oamenii tot curg spre votare. Sunt momente în care simțim că se poate.

Între timp, la mii de kilometri distanță de soarele bucureștean…

Tensionate sunt căile Internetului în aceste zile de război civil, cu 10 zile înainte de alegeri…

Nicicând nu a fost mai ușor să-ți pierzi credibilitatea pe net, această formă primitivă de încredere pe care individul o construiește în fața întregii sale lumi timp de ani și pe care o poate pierde cu o simplă replică, într-un oarecare context sau într-o clipă când umple paharul cuiva cu acea ultimă picătură ce precede urletul disperat al exasperării. Mă adresez prin scris unei mase de oameni care mă urmăresc pe Facebook și pe blog, estimez că sunt sub 100 cei ce interacționează constant cu mine și încă vreo 300 care o fac ocazional. Mediul virtual în care îmi expun ideile îmi oferă șansa de a mă adresă câtorva sute de oameni pe care altfel nu aș putea să-i am față în față la un pahar de vorbă pentru că mai avem și vieți de trăit.

Oamenii mă știu ca pe tipul ăla cu gură spurcată care scrie despre cărți și care prezintă sporadice semne de umor, moldoveanul ajuns în București care are ceva talent la cuvinte, baiatu’ ăla care pune suflet în tot felul de prostii, ateul relaxat capabil să-și susțină ideile în cuvinte mici și mari. Am o imagine, sunt chiar un brand dacă nu va supără cuvintele grele. Cred că numai datorită acestui blog și a profilelor sociale online îmi țin aproape mulți prieteni, amici, colegi sau simple cunoștințe întâmplătoare și că pot discuta cu oricare dintre ei la un anumit nivel, fără să fiu bănuit de contaminare cu vreun fel de propagandă. Asta înseamnă credibilitatea. Și ea se clatină serios când vine vorba de politică.

Un articol din The Guardian (pescuit de la biologul dr. Peter Lengyel) anunță azi că Președintele Consiliului Județean Harghita, Csaba Borboly, cere intervenția armatei pentru ținerea sub control a populației de urși bruni din Carpații românești. Inițiativa e susținută chiar de colegul său de partid din UDMR, deputatul Atilla Kelemen (doctor în Zootehnie, la al cincilea mandat), care în timpul liber face lobby în agricultură și pentru fondurile de vânătoare.

The Guardian face referire la Ordinul 1575 pentru pentru aprobarea derogărilor în cazul speciilor urs, lup şi pisică sălbatică din 16.09.2014, emis de Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice, condus tot de un membru UDMR, Attilla Korodi. Aceast document oficial deschide practic calea vânătorilor pentru masacrarea urșilor, lupilor și pisicilor sălbatice astfel:

ART. 1
    Prezentul ordin reglementează:

a) recoltarea sau capturarea exemplarelor din speciile urs, lup şi pisică sălbatică, aflate în mediul natural, în oricare dintre stadiile ciclului lor biologic;

b) recoltarea sau capturarea în scopul relocării, deţinerea, transportul, schimburile în scopul repopulării sau reintroducerii exemplarelor acestor specii recoltate/capturate din natură, în oricare din stadiile ciclului lor biologic, precum şi comerţul cu produse obţinute din exemplare de urs recoltate conform prezentului ordin.

ART. 2
    Se aprobă numărul maxim de intervenţie în cazul speciilor de urs, lup şi pisică sălbatică, pentru care se aplică prevederile art. 1, după cum urmează:

a) urs (Ursus arctos) – 550 de exemplare;

b) lup (Canis lupus) – 520 de exemplare;

c) pisică sălbatică (Felis silvestris) – 440 de exemplare.

Curiozitatea literară n-a ucis pisica, dar câteva ore din viață tot i-a furat. Lăsând clișeul să-și facă efectul, am câteva vorbe de scris despre câștigătorul Premiului Nobel pentru Literatură din acest an, francezul Patrick Modiano. Curios să aflu ce pagini se află în spatele aceste coperte total necunoscute mie, în weekendul care tocmai a trecut am citit două dintre romanele sale. Ce am găsit în ele?

În cafeneaua tinereții pierdute

În Parisul anilor 60 o cafenea reunește câteva personaje colorate care dau viață și personalitate locului. Între aceștia apare o fată pe care nu o cunoaște nimeni, dar pe care toți par să o rețină chiar la mulți ani după aceea. Ea este Louki. Cel puțin așa i se spune…

Povestea acestei tinere, spusă din 4 personaje diferite, printre care și ea însăși ar părea să fie subiectul cărții, însă scriitorul francez o diluează într-o mare de detalii care nu reușesc să închege vreun sens anume. Cartierele, străzile și cafenelele Parisului sunt mai mult decât un decor. Povestea fiind aproape irelevantă, acest decor iese în evidență, iar Modiano pare un pictor care fixează detaliile orașului pe pânză. Are farmec, chiar mult farmec și e fain să recunoști o stradă sau o zonă prin care ai pășit și tu ca turist. Cartea te prinde cu muzica de fundal pe care o auzi fără să vrei, cu mirosul cafenelei și cu albastrul cerului parizian de pe dealul Montmartre.

Weekendul trecut ne-a oferit două perspective asupra educației poporului român.

Lecția de Sâmbătă

Johannis și-a lansat candidatura cu 50.000 de oameni din toată țara, cu autocare cu tot, cu imn, cu apeluri la șefu’ bărbos din cer, pentru că ultima moare speranța că o entitate mai inteligentă decât noi are controlul. Practic singura diferență față de colhozul de pe stadion a lui ponta a fost lipsa opulenței și a mărturiilor de ciubuc electoral de la pulime. Așa arată lansarea lui Jonannis pentru un tip care a stat Sâmbătă în casă, cu nasul în net și cărți, citind cum a fost într-un reportaj de Ani Sandu.

De ce e nevoie de circul cu oamenii cărați de la Arad sau Botoșani pentru 2-3 ore de figurație? De ce trebuie să vorbească 5 indivizi irelevanti înaintea candidatului pentru care se întâmplă întregul scandal? Înțeleg să cânte Iris în deschidere la AC-DC, dar de ce e nevoie de Temișan să încingă atmosfera la o manifestare electorală? Ce nu mă întreb însă de ce toți politicienii închid oricare 3 fraze scoase pe gură cu un apel la divinitate. Suntem poporul lui Doamne ajută și să vă dea Dumnezeu sănătate, că medicul nu mai dă compensate. Rădăcina acestei metehne stă în educație, aproape tatuată pe codul genetic.

Acum câteva luni m-am apucat să scriu un articol măreț despre cât de fain este orașul București și cât de puțin îl apreciază cei care trăiesc aici. Era o dimineață de sâmbătă și eram bine dispus, așa că am circumstanțe atenuante pentru o asemenea inițiativă care dovedește că păstrez totuși un suflet de copil sub barba și ridurile ultimilor ani. Evident, după câteva paragrafe am abandonat acel text și mi-am văzut de drum, înspăimântat de grozăvia ce era s-o comit.

Ieri mi-am adus aminte de acest episod citind un post al Claudiei Tocilă, în care Bucureștiul e minunat, urmat imediat (fatală coincidență) de postarea lui Zoso despre aceeași capitală de care tuturor le e scârbă din oficiu sau din experientă. Și optimista și realistul au dreptate, adevărul e undeva la mijloc, o nuanță de gri precum blocurile din spatele blocurilor din Militariul care mi-e casă.

Chiar așa, ați observat cum Bucureștiul începe încet-încet-încet să-și lepede haina de cenușiu șobolan? Oamenii încep să poarte culori, își arată personalitățile cromatice, chiar cu prețul leziunilor oculare ale trecătorului care nu judecă… dar observă. Se reabilitează blocuri și de multe ori chiar le ies meseriașilor culori odihnitoare, chiar dacă încă avem galben lângă mov, care la rândul sau e lângă verde. Orașul pierde din spectrul gri și asta nu-i deloc rău, parcă să sperăm la armonizare e prea mult… Doar nu suntem cu toții fetițe, nu?

Nu trec mai mult de 3 luni fără ca cineva să scrie o părere spumoasă și pe alocuri lacrimogenă despre oamenii care lucrează în corporații. Rareori însă se zărește o umbră de înțelegere pentru firava categorie socială a “corporatiștilor”, așa cum arată Sana Nicolau* într-un text în Gândul: La ce visează acești omuleți ciudați care viețuiesc în cuburi de sticlă și se numesc corporatiști ? **

Esența discuției e una pe care o știm cu toții, de oricare parte a cuburilor de sticlă ne aflăm: corporatistii sunt ființe demne de milă, fără suflet (vândut diavolului capitalist, deoarece jos sclavia, huo americanii!) și fără o viață reală în afara acvariului 9-to-5 & beyond. În esență e corect și ar putea fi trist că există oameni care se încadrează în șablonul îngust asimilat de cultura populară, dacă nu ar fi vorba de o simplă alegere a unui stil de viață. 

Nu încerc să contrazic sau să laud ideile din articol, dar discuția are o dimensiune despre care n-am văzut să se scrie ceva până acum. V-ați întrebat vreodată de ce există oameni care se dedică, veseli sau triști, muncii la corporație? Dragi cititori, vă întreb: de unde ies corporatistii, când ies?