În România cu greu putem cataloga Statul ca fiind prietenul sau aliatul cetățeanului. Din nefericire, Statul încâ înseamnă birocrație și bani publici cheltuiți fără rost, adică fie cu beneficii minime, fie deloc pentru oamenii care plătesc taxe, adică noi. Paraziții care au împânzit sistemul sufocă puținele inițiative care ar putea întoarce un minim de valoare către cetățeni în sănătate, infrastructură, educație sau administrație publică. De cele mai multe ori schimbările reale și importante din vietile românilor sunt aduse de organizații non-profit care mișca societatea într-o direcție, cu proiecte be bani puțini și multă muncă a unor voluntari. Putem să-i ajutăm.

Ce înseamnă 2%?

Orice persoană fizică (om adică) poate redirecționa 2% din impozitul pe venit catre o organizație non-profit. Nu te costă nimic să faci asta, trebuie doar să completezi acest formular și să-l trimiți către administrația fiscală unde îți plătești taxele, prin poștă (dureros, știu) până pe 25 Mai 2016. Puteți contacta ONG-urile și să-i întrebați dacă pot trimite ei formularele primite prin e-mail sau orice chat, marea majoritate fac asta și vă scapă de interacțiunea cu poșta. Citiți mai multe despre 2% aici.

În anii trecuti am redirecționat 2% către o fundație care ajuta copiii bolnavi de cancer și către SMURD, care salvează vieți pe șoselele din România, indiferent de scandalurile politice în care e implicat fondatorul.

Ce aș alege eu?

Acest blog se putea defini în urmă cu vreo doi ani ca fiind unul literar. Scriam despre cărți mai des decât despre orice altceva. Nu publicam recenzii, ci opinii, dar aveam suficient timp și claritate să disec un subiect sau un scriitor care-mi plăcuse. Acum nu prea mai am aceeași poftă de a face asta, dar încă citesc și voi aduce cărțile din biblioteca mea aici într-un format succint și, sper eu, util celor care caută recomandări de lectură. Ideea e simplă: Careul de carte va fi un articol despre 4 cărți cu subiecte din aceeași arie de interes.

Anul trecut pe vremea asta dormeam toată noaptea, nu mă trăgea nimeni de barbă cu scopul de a smulge niște fire, citeam cam tot Internetul zi de zi, mă relaxam seara cu un World of Tanks și aveam, în general, timp liber. Fiică-mea nu se născuse încă, dar nici mult nu mai avea și eu mă pregăteam psihic să-i fiu tată, cu naivitatea și aroganța adultului care crede că se poate pregăti pentru așa ceva. Cum altfel aș fi putut face asta decât citind?

Sunt genul de om care-și crește copilul din cărți. Cred că tot ce înseamnă tradiție în materie de parenting* trebuie pus la îndoială și judecat cu propria minte. Noi asta facem și descoperim că multe idei adânc înfipte în mentalul colectiv despre cum ‘se cresc copiii’ nu au niciun sens. Avem un raft de parenting în biblioteca de acasă, citim și ne expunem unor concepte complet străine obiceiurilor românești. Nu căutăm rețete și soluții de-a gata, ci perspective noi pe care le judecăm la fel ca pe cele tradiționale.

Mai jos am înșirat câteva rânduri despre primele 4 cărți de parenting pe care le-am citit.

Editura Nemira are reducerile specifice Black Friday inclusiv Sâmbătă și Duminică. Asta înseamnă că azi și mâine puteți face niște târguieli literare foarte bune pe site-ul lor.

Dacă aveți 100 de lei de cheltuit pe cărți weekend-ul ăsta, am ales pentru voi câteva pachete pe care fie le puteți dărui(veți avea ocazii, vine ACEA luna a anului), fie le puteți devora în vacanțele înzăpezite care urmează. Toate link-urile de mai jos sunt afiliate Profitshare, iar comisioanele generate vor fi donate către fundația Estuar, în sprijinul victimelor din Colectiv(am scris aici despre asta).

Dacă vă delectați cu science-fiction, Nemira e probabil editura voastră preferată:

  • Pachet Philip K. Dick – 93 de Lei – conține 4 romane hardcover: Furnica electica, Ubik, Timpul dezarticulat și Omul din castelul înalt.
  • Seria Ender’s Game, de Orson Scott Card – 63 de Lei – conține primele 4 volume ale seriei: Jocul lui Ender, Vorbitor în numele morților, Xenoxid și Copiii minții. Continuarea seriei este în pachetul Saga umbrelor(Umbra lui Ender, Umbra hegemonului, Umbra marionetelor, Umbra Uriașului), pe care îl găsiți la 56 de lei.
  • Pachet Odiseea, de Arthur C. Clarke – 78 de Lei – conține 2001:Odiseea spațială, 2010: A doua odisee, 2061: A treia odisee și 3001: Odiseea finală. Am scris despre începutul meu în SF, cu prima carte a seriei, aici.

Anul 2015 a trecut că o clipă și deja vizualizez lunile următorului an și poveștile fiecăreia: prima zi de naștere a Marei, prima excursie în trei în Moldova, primul zbor în trei spre țările calde, evadarea din final de sezon în Vamă și plimbarea de la munte, micile ajustări ale apartamentului nostru și câte un joc de v-ați ascunselea pe zi. În microuniversul nostru paginile calendarului sunt pictate în culori vii și ne proiectăm împreună într-un viitor reprezentat schematic, simplificat aproape de naivitate, cum numai mințile noastre pot croșeta prin imensitatea timpului.

Chiar dacă nu vizualizăm secole de regi și regine înșirate pe masă, într-o anumită măsură toți percepem timpul ca un spațiu, fie prin felul în care ne mișcăm conceptualizând timpul, fie prin felul cum ne poziționăm spațial trecutul și viitorul față de prezent sau de impresia că timpul este ca un râu. Propriul limbaj ne oferă o fereastră către felul cum percepem timpul, dar de asemenea modelează felul în care percepem timpul. Timpul ne surprinde și nedumerește constant. Nu-l putem scrie. Nu-l putem vedea. Nu-l putem capta în niciun fel. Astfel, posibilitatea de a vizualiza timpul, fie și în anumite limite, ne ajută să-l manevrăm mental și chiar ne netezește drumul către călătoria prin timp.

Fragementul de mai sus, în traducere proprie, e extras din Time Warped, o carte extraordinară despre timp și relația noastră cu acest tiran nevăzut al universului. Cred că n-aș putea trăi fără să vizualizez timpul, de aceea am mereu pe birou un calendar pe care îmi măzgălesc întâlniri, proiecte, termene pe care le am de respectat și, cu bucurie în suflet, chiar concedii, într-o nesfârșită anxietate că voi rata ceva important. Cum ar fi de exemplu să plec în concediu…

Începând din Ianuarie voi avea un alt fel de calendar, atât la biroul de acasă, cât și la cel de la corporație. Calendarul științific 2016 îmi va servi câte o doză mică de cunoaștere (fizică, matematică, biologie, astronomie, chimie, medicină și multe altele) în fiecare zi și cine știe pe ce subiecte SF mă apuc de croșetat cuvinte aici de-mi pierd ambii cititori…

Trec printr-o perioadă în care nu-mi găsesc acele minute de luciditate zilnice dedicate cititului de cărți. Până nu demult erau ceasuri chiar, dar acum doar lecturile scurte mai au o șansă. Îmi împart zilele între familie și corporație, între scutece și analize de proces, între gângurit sau plâns de copil și sunet de tastaturi, dar asta nu înseamnă că nu mă gândesc la cărți.

Plimbându-mi micuța prin castelul în care locuim, adesea ne oprim în dreptul corpurilor de bibliotecă în care mi-am aranjat cărțile. Le-am adunat ca o furnică și le-am citit ca un melc, cu ochii beliți, dar lăsând mereu ceva în urmă. Îi șoptesc fetiței mele câte ceva despre fiecare, chiar dacă ea nici nu știe încă cine e bărbosul care o plimbă, darmite vreun bărbos alde Tolstoi sau Hemingway.

Așa se face că mă gândesc la biblioteca mea în fiecare zi și că voi lasă aici o lista de cărți esențiale existenței și sănătății mele mentale. Ce e o carte esențială? E acea carte pe care aș reciti-o oricând pentru că mi-a deschis un orizont, mi-a hrănit mintea când îi era foame sau mi-a adăpat sufletul pe secetă, riscând chiar mici patetisme precum cele tocmai consumate. Îmi doresc să am acel volum aproape, în mica mea bibliotecă. E puțină manie a posesiei în dorința asta, o perversiune înfiripată pe frustrări colective patologice românești, dar n-o ascund, pentru că nu mi-e rușine de cine sunt.

Ultimele câteva săptămâni din viața mea m-au ținut departe de tastatura blogului, undeva între bucuriile vieții de proaspăt părinte, rotițele corporației și o certificare profesională cu bucluc (despre care voi povesti în curând). Am schițat câteva articole, dar n-am avut claritatea necesară să le duc până la capăt. Sunt tânăr, am timp.

Asta nu înseamnă însă că n-am apucat să citesc, altfel probabil n-aș fi fost pe linia de plutire și aș fi luat-o, firesc, razna. Timpul extrem de fragmentat pe care mi-am permis să-l investesc în cuvinte a mers în câteva zeci de articole, dintre care am ales și pus pe căprării câteva mai jos. În ediția de față povestim despre ateism, parenting, profilele unor oameni mici și mari și despre o revistă faină. Spor la citit!

bed-book-dark-3225-830x550
Fotografie stock de pe Pexels.com

Luna asta vă propun să citiți despre terorism, capcanele legilor de azi și de mâine, generațiile ultimilor 70 de ani, previziuni despre viitor și cum ne transformăm citind.

From Amateur to Ruthless Jihadist in France -> Pe 7 Ianuarie 2015 a început o nouă eră a terorirsmului în Europa, o dată cu atentatul comis de frații Kouachi în redacția Charlie Hebdo. Am citit zeci de opinii și analize despre tragedie, vouă vă recomand acest articol din New York Times, în care cei doi atentatori sunt urmăriți de poveste pe drumul lor către crimele de la Paris. E acolo un pasaj care m-a pus pe gânduri, în care un reprezentant al serviciilor secrete franceze se întreabă cum poți să lupți cu o idee. Poți supraveghea oamenii, îi poți urmări și închide, dar ideea nu o vei stârpi niciodată. Mă sperie și mă încântă în același timp acest gând.

What were you thinking? As the criminal code expands, intent is often ignored -> Rămânând în sfera ideilor grele, vă propun încă un articol care vă va pune pe gânduri. The Economist se întreabă unde vor trage statele linia între activitate criminală și simpla inconștiență, necunoaștere a absurdităților inevitabile ale sistemelor de legi imbarligate ale viitorului? Poate un singur om, care nu este jurist, să cunoască toate legile unei țări? Nu cumva comitem deja câteva infracțiuni pe zi, fără să știm măcar? (text pescuit de pe Twitter, de la Dorin Lazar)

Imaginați-vă 200.000 de Euro. Ce ați face cu acești bani pentru comunitatea în care trăiți?

Investind în binele comun, pe termen lung, investiți în calitatea propriei vieți, așa că nu fiți triști că nu-i puteți toca pe vreo mașină sau la lăutari, nu că ați face voi așa ceva. Zău, nu sunteți genul, nu? E un exercițiu de imaginație pervers, pentru că banii ăștia nu cresc în copaci și vorbim despre o sumă care nu se transformă ușor în vreo idee din cauza propriilor dimensiuni. Și totuși, CE ați face?

Hai să încep eu, că tot am tastatură și conexiune la net, ce ziceți? Locuiesc în Militari, cartier aglomerat și cenușiu, pe care doar micuțul parc Fabricii îl alimentează cu verdeață și oxigen. Pe lângă peticele de cer rămase printre blocuri pentru existența unor pomi încăpățânați, cartierul meu e zămislit din beton și termopan. Există însă o zonă, pe granița cu temutul și îndepărtatul tărâm Drumu Taberei, care zace. E vorba de celebra Strada Liniei, un areal de câteva hectare, ce se întinde de la AFI Palace Cotroceni până în afara capitalei, dar eu mă gândesc doar la zona care se termină la capătul străzii Drumul Timonierului (aproximativ 2 kilometri lungime, lățime variind de la zeci la o sută și ceva de metri). Fără niciun strop de asfalt, așa zisa stradă e brăzdată doar de o linie de cale ferată abandonată de zeci de ani, nu cresc decât bălării, e o zonă care se află în proprietatea statului român. Ar putea fi un parc, un ONG cu experiență, voluntari din cartier și ceva finanțare ar putea planta și amenaja acolo o perdea verde care ar deservi aerul pe care-l respiră oamenii din Militari, dar și din Drumul taberei. Cum sună asta, un parc într-un pustiu abandonat în spatele victoriilor socialismului?

Internetul e o gaură neagră a timpului nostru. Între pisici vorbitoare, vedete patrupede, manipulare în masă (ca la TV, nimic nou) și nuri pe toate gardurile, secundele, minutele și orele noastre se topesc într-un vârtej de click-uri și momeli. Sigur, orice alegere pe Internet e o alegere pentru sănătatea psihică, pentru că, din fericire, poți alege și să-ți deschizi mintea, în loc să o anesteziezi. 

LiterNautica3În această idee se lansează astăzi LiterNautica, un portal de cultură dedicat literaturii ce își propune să promoveze și să ajute scriitorii amatori, oferindu-le o platformă de publicare pentru proză scurtă, nuvelă, fragement de roman, eseu sau teatru. Vor avea editoriale și recenzii de carte și film, dar și o secțiune pe care eu o găsesc extrem de binevenită – Diaspoland, unde românii din diaspora sunt invitați să-și împărtășească poveștile de pribegie. Vor fi concursuri cu premii faine, iar literatura și cititorii pasionați vor rămâne deasupra intereselor personale. Asta promit ctitorii.

Ce aștept eu de la LiterNautica?

Consumând constant literatură, simți periodic nevoia unei reîmprospătări a colecției de cărți, chiar dacă biblioteca personală, meticulos construită pe gusturi dobândite în ani buni de lectură, mai are încă multe povești nedeschise. Când vine vorba de plăcerea vieții mele nu am dat greș vreodată cu vreun rus (nu spuneți Pelevin, vă rog…), așa că, într-una dintre escapadele recente prin rafturile unei librării, am adus acasă un roman scris de Andrei Makine.

Am ales Testamentul francez, după ce în 2009 (acum 6 ani, da!) citeam cu mare plăcere Recviem pentru Est, o descoperire literară care l-a pus pe Makine pe harta scriitorilor mei preferați. Mi-am dorit să-i citesc capodopera și nu am greșit deloc pentru că Testamentul francez este, într-adevăr, o capodoperă.

makine
Andrei Makine / LaPlumeFrancophonee.wordpress.com

Născut și crescut în URSS, la marginea Siberiei, Makine scrie acest roman autobiografic în Franceză, limba care îi schimbă viața, făcându-l să-și dorească să lase sovietele în spate și să-și caute vocea de scriitor în Parisul iluminării, pe care imaginația i-l conturează din poveștile bunicii. Această. franțuzoaică Charlotte, alege viața rusească urmându-și bărbatul în Saranza (un orășel imaginar din Siberia, căruia nu am reușit să-i deduc un corespodent din realitate). Vorbindu-i nepotului despre Belle Epoque, îl învață limba care îi modifică însăși ființa copilului și îi deschide orizontul literaturii franceze. Așa încolțește prima oară în mintea lui Alioșa ideea că mâncarea poate avea alt gust și poate fi cumpărată fără cartela de aliemnte, că există viață și dincolo de Siberia și de granițele Uniunii Sovietice.

Cine ignoră istoria e condamnat să-i repete greșelile. Asta știm. Cum poate însă omul de rând să consume acest produs mental greu digerabil fără să fie cuprins de demonul plictiselii? Asta nu știm, de aceea există istorici care scriu cărți, din dorința de a descompune greșelile trecutului în pagini accesibile nouă. Disciplina nu aparține însă doar veteranilor, cum suntem tentați să credem, sunt și tineri care scriu cărți de istorie. Unul dintre aceștia e Dragoș Moldoveanu, care la nici 30 de ani a publicat primul volum al cronicii sale despre Cesare Borgia, în încercarea de a demistifica personalitatea celui supranumit de Machiavelli Prințul Renașterii.

Am început să citesc cartea asta pentru că îl cunosc pe autor de când eram copii și învățam amândoi la glorioasa pepinieră de savanți care a fost școala Vasile Alecsandri din Roman. Am citit până la capăt această carte de istorie, total ieșită din tiparul plăcerilor mele de lectură cotidiene, pentru că am găsit în paginile ei câteva paralele fascinante între Renaștere și epoca pe care o trăim astăzi. Mai concret, am înțeles că nimic nu se schimbă niciodată în jocurile puterii.

Imaginați-vă că e iarnă. Nu-i greu, calendarul arată Decembrie, am avut și ceva zăpadă chiar, iar frigul mușcă, chiar dacă nu e gerul care omoară microbii încă. Diminețile-s reci, dar trebuie să ieși din casă și te închizi la haină până-n nas, dacă nu ești proaspăt coborât din Olimp și deci zeu al podoabei capilare, tragi și o cușmă pe creștet, eventual mănuși în mâini și îți faci eroicul drum până la birou. Dar așa-i că te ia totuși frigul pe la picioare? Ghetele-s cheia!

Cui i-a fost frig o dată în viață înțelege și, sper eu, va putea să ajute. Zilele astea se desfășoară o campanie care provoacă pe oricine vrea să ajute un copil să înfrunte frigul, să cânte clasicul Moș Crăciun cu plete dalbe. Asta-i tot ce trebuie să facă fiecare dintre noi pentru că unul dintre copiii de care au grijă cei de la Asociația Copii în Dificultate să primească o pereche nouă de ghete de la Moș Crăciun. Sunt copii bolnavi de maladii incurabile, copii din medii defavorizate, suflete care nu au nimic și care s-ar bucura enorm să primească acest dar de Crăciun.

Pentru un scriitor, a începe scrierea unei cărți capturând nu doar atenția, ci însuși interesul cititorului e o artă în sine. Titlu contează enorm. Numele trandafirului te face să te întrebi cine sau ce e trandafirul? Crimă și pedeapsă te îndeamnă să afli ce primește un criminal. Moartea lui Ivan Ilici, chiar dacă știi că personajul moare și finalul poate fi unul singur, te face curios: cum o fi să mori? Pentru cine bat clopotele e o întrebare pentru care știi că poți găsi un răspuns în paginile cărții. Cititorul mușcă din fructul operei și-i simte în nări parfumul fără măcar să întoarcă vreo pagină.

Negustorul de începuturi de roman promite încă din titlu un mister, ceva ilicit, o poveste neobișnuită pentru care merită să deschizi cartea. Începe așa:

-Prima frază a unui roman trebuie să conțină ceva din energia unui strigăt inconștient care provoacă o avalanșă…