Acest blog se putea defini în urmă cu vreo doi ani ca fiind unul literar. Scriam despre cărți mai des decât despre orice altceva. Nu publicam recenzii, ci opinii, dar aveam suficient timp și claritate să disec un subiect sau un scriitor care-mi plăcuse. Acum nu prea mai am aceeași poftă de a face asta, dar încă citesc și voi aduce cărțile din biblioteca mea aici într-un format succint și, sper eu, util celor care caută recomandări de lectură. Ideea e simplă: Careul de carte va fi un articol despre 4 cărți cu subiecte din aceeași arie de interes.

Anul trecut pe vremea asta dormeam toată noaptea, nu mă trăgea nimeni de barbă cu scopul de a smulge niște fire, citeam cam tot Internetul zi de zi, mă relaxam seara cu un World of Tanks și aveam, în general, timp liber. Fiică-mea nu se născuse încă, dar nici mult nu mai avea și eu mă pregăteam psihic să-i fiu tată, cu naivitatea și aroganța adultului care crede că se poate pregăti pentru așa ceva. Cum altfel aș fi putut face asta decât citind?

Sunt genul de om care-și crește copilul din cărți. Cred că tot ce înseamnă tradiție în materie de parenting* trebuie pus la îndoială și judecat cu propria minte. Noi asta facem și descoperim că multe idei adânc înfipte în mentalul colectiv despre cum ‘se cresc copiii’ nu au niciun sens. Avem un raft de parenting în biblioteca de acasă, citim și ne expunem unor concepte complet străine obiceiurilor românești. Nu căutăm rețete și soluții de-a gata, ci perspective noi pe care le judecăm la fel ca pe cele tradiționale.

Mai jos am înșirat câteva rânduri despre primele 4 cărți de parenting pe care le-am citit.

Editura Nemira are reducerile specifice Black Friday inclusiv Sâmbătă și Duminică. Asta înseamnă că azi și mâine puteți face niște târguieli literare foarte bune pe site-ul lor.

Dacă aveți 100 de lei de cheltuit pe cărți weekend-ul ăsta, am ales pentru voi câteva pachete pe care fie le puteți dărui(veți avea ocazii, vine ACEA luna a anului), fie le puteți devora în vacanțele înzăpezite care urmează. Toate link-urile de mai jos sunt afiliate Profitshare, iar comisioanele generate vor fi donate către fundația Estuar, în sprijinul victimelor din Colectiv(am scris aici despre asta).

Dacă vă delectați cu science-fiction, Nemira e probabil editura voastră preferată:

  • Pachet Philip K. Dick – 93 de Lei – conține 4 romane hardcover: Furnica electica, Ubik, Timpul dezarticulat și Omul din castelul înalt.
  • Seria Ender’s Game, de Orson Scott Card – 63 de Lei – conține primele 4 volume ale seriei: Jocul lui Ender, Vorbitor în numele morților, Xenoxid și Copiii minții. Continuarea seriei este în pachetul Saga umbrelor(Umbra lui Ender, Umbra hegemonului, Umbra marionetelor, Umbra Uriașului), pe care îl găsiți la 56 de lei.
  • Pachet Odiseea, de Arthur C. Clarke – 78 de Lei – conține 2001:Odiseea spațială, 2010: A doua odisee, 2061: A treia odisee și 3001: Odiseea finală. Am scris despre începutul meu în SF, cu prima carte a seriei, aici.

Vinerea neagră a României a fost pe 30 Octombrie, când 27 de oameni au murit într-un incendiu stupid, în clubul bucureștean Colectiv. Alți 30 de răniți s-au stins în săptămânile care au urmat, zeci rămân în spitale. A căzut un Guvern, s-a ridicat un altul, au fost arestări și vor fi și condamnări. O țară întreagă s-a urnit din loc, zguduită de #Colectiv, un cutremur social pe care îl vom resimți mult timp de acum încolo.

În mediul online au fost câteva apeluri timide la anularea deja tradiționalei vânzări de Black Friday, dar niciun jucător mare din comerțul electronic nu a ales să sară din barca uneia dintre zilele din an care bat recorduri de încasări.

Pentru că vânzările de Black Friday vor avea totuși loc, m-am gândit să îmi pun modestul edificiu în care vă aflați în slujba binelui, în încercarea de a transforma o ocazie nefericită într-un strop de bine pentru victimele din Colectiv. în perioada 20 Noiembrie 1 Decembrie voi afișa pe blog link-uri afiliate. Orice comision de afiliere pe care blogul sau conturile mele de Facebook, Twitter și Google+ îl vor genera va fi donat către Fundația Estuar, care ajută victimele din Colectiv și familiile acestora (detalii pe pagina lor de Facebook).

Trec printr-o perioadă în care nu-mi găsesc acele minute de luciditate zilnice dedicate cititului de cărți. Până nu demult erau ceasuri chiar, dar acum doar lecturile scurte mai au o șansă. Îmi împart zilele între familie și corporație, între scutece și analize de proces, între gângurit sau plâns de copil și sunet de tastaturi, dar asta nu înseamnă că nu mă gândesc la cărți.

Plimbându-mi micuța prin castelul în care locuim, adesea ne oprim în dreptul corpurilor de bibliotecă în care mi-am aranjat cărțile. Le-am adunat ca o furnică și le-am citit ca un melc, cu ochii beliți, dar lăsând mereu ceva în urmă. Îi șoptesc fetiței mele câte ceva despre fiecare, chiar dacă ea nici nu știe încă cine e bărbosul care o plimbă, darmite vreun bărbos alde Tolstoi sau Hemingway.

Așa se face că mă gândesc la biblioteca mea în fiecare zi și că voi lasă aici o lista de cărți esențiale existenței și sănătății mele mentale. Ce e o carte esențială? E acea carte pe care aș reciti-o oricând pentru că mi-a deschis un orizont, mi-a hrănit mintea când îi era foame sau mi-a adăpat sufletul pe secetă, riscând chiar mici patetisme precum cele tocmai consumate. Îmi doresc să am acel volum aproape, în mica mea bibliotecă. E puțină manie a posesiei în dorința asta, o perversiune înfiripată pe frustrări colective patologice românești, dar n-o ascund, pentru că nu mi-e rușine de cine sunt.

Trăim într-o țară condusă de un parlament antisocial. Antisocial, adică împotriva societății, a noastră, proștii care le plătim salariile, excursiile, hotelurile și mașinile și le subvenționăm șnitelul vienez la restaurantul Casei Poporului. După marțea neagră a democrației, după atacurile la libertățile personale, după negarea egalității cetățenilor în fața Justiției (oarbă săraca, dar vioaie în ultima vreme) și după finanțarea constantă a mafiei ortodoxe, oricum nu aveam nicio îndoială, dar azi a ieșit la suprafață o nouă mizerie care mă înfurie. Dar să fim calmi și să privim Sauronul în unicul său ochi.

Un proiect de lege adoptat deja de Senat, pe întuneric, tiptil, în șoaptă, cum se face când ești obișnuit să furi, va institui Timbrul Cultural, o nouă taxă care va fi aplicată cărților (2% din prețul de vânzare), biletelor la film (2%), teatru și concerte (5%) și altor câteva pierderi de vreme pe care pulimea le ia drept cultură. Mai pe stomacul gol, mai cu lornionul pe ochi, dar le ia. Prima oară am văzut știrea în Adevărul:

Timbrul literar  urmează, în cazul adoptării acestui proiect de lege, să fie aplicat pe fiecare carte înainte ca aceasta să intre în librării, la fel cum se aplică timbrul pe ţigări şi băuturi alcoolice. Mai exact, din preţul unei cărţi de 10 lei, numai 70 de bani se vor duce la autor, 90 de bani vor merge la stat şi suma cea mai mare, de 1 leu, la uniunile de creatori cu activitate privată. Cum aceste timbre trebuie plătite în avans pentru un întreg tiraj de carte ce se vinde uneori în 3 sau 4 ani, editurile neavând nicio garanţie că-şi vor recupera vreodată banii investiţi.

În condiţiile în care criza economică a afectat teribil piaţa editorială din România, iar consumul de carte pe cap de locuitor este unul dintre cele mai scăzute din Uniunea Europeană, o asemenea măsură, fără precedent în UE, spun editurile, va afecta şi mai mult nivelul cultural al populaţiei, scăzând nivelul de cumpărare.

Internetul e o gaură neagră a timpului nostru. Între pisici vorbitoare, vedete patrupede, manipulare în masă (ca la TV, nimic nou) și nuri pe toate gardurile, secundele, minutele și orele noastre se topesc într-un vârtej de click-uri și momeli. Sigur, orice alegere pe Internet e o alegere pentru sănătatea psihică, pentru că, din fericire, poți alege și să-ți deschizi mintea, în loc să o anesteziezi. 

LiterNautica3În această idee se lansează astăzi LiterNautica, un portal de cultură dedicat literaturii ce își propune să promoveze și să ajute scriitorii amatori, oferindu-le o platformă de publicare pentru proză scurtă, nuvelă, fragement de roman, eseu sau teatru. Vor avea editoriale și recenzii de carte și film, dar și o secțiune pe care eu o găsesc extrem de binevenită – Diaspoland, unde românii din diaspora sunt invitați să-și împărtășească poveștile de pribegie. Vor fi concursuri cu premii faine, iar literatura și cititorii pasionați vor rămâne deasupra intereselor personale. Asta promit ctitorii.

Ce aștept eu de la LiterNautica?

Consumând constant literatură, simți periodic nevoia unei reîmprospătări a colecției de cărți, chiar dacă biblioteca personală, meticulos construită pe gusturi dobândite în ani buni de lectură, mai are încă multe povești nedeschise. Când vine vorba de plăcerea vieții mele nu am dat greș vreodată cu vreun rus (nu spuneți Pelevin, vă rog…), așa că, într-una dintre escapadele recente prin rafturile unei librării, am adus acasă un roman scris de Andrei Makine.

Am ales Testamentul francez, după ce în 2009 (acum 6 ani, da!) citeam cu mare plăcere Recviem pentru Est, o descoperire literară care l-a pus pe Makine pe harta scriitorilor mei preferați. Mi-am dorit să-i citesc capodopera și nu am greșit deloc pentru că Testamentul francez este, într-adevăr, o capodoperă.

makine
Andrei Makine / LaPlumeFrancophonee.wordpress.com

Născut și crescut în URSS, la marginea Siberiei, Makine scrie acest roman autobiografic în Franceză, limba care îi schimbă viața, făcându-l să-și dorească să lase sovietele în spate și să-și caute vocea de scriitor în Parisul iluminării, pe care imaginația i-l conturează din poveștile bunicii. Această. franțuzoaică Charlotte, alege viața rusească urmându-și bărbatul în Saranza (un orășel imaginar din Siberia, căruia nu am reușit să-i deduc un corespodent din realitate). Vorbindu-i nepotului despre Belle Epoque, îl învață limba care îi modifică însăși ființa copilului și îi deschide orizontul literaturii franceze. Așa încolțește prima oară în mintea lui Alioșa ideea că mâncarea poate avea alt gust și poate fi cumpărată fără cartela de aliemnte, că există viață și dincolo de Siberia și de granițele Uniunii Sovietice.

Cine ignoră istoria e condamnat să-i repete greșelile. Asta știm. Cum poate însă omul de rând să consume acest produs mental greu digerabil fără să fie cuprins de demonul plictiselii? Asta nu știm, de aceea există istorici care scriu cărți, din dorința de a descompune greșelile trecutului în pagini accesibile nouă. Disciplina nu aparține însă doar veteranilor, cum suntem tentați să credem, sunt și tineri care scriu cărți de istorie. Unul dintre aceștia e Dragoș Moldoveanu, care la nici 30 de ani a publicat primul volum al cronicii sale despre Cesare Borgia, în încercarea de a demistifica personalitatea celui supranumit de Machiavelli Prințul Renașterii.

Am început să citesc cartea asta pentru că îl cunosc pe autor de când eram copii și învățam amândoi la glorioasa pepinieră de savanți care a fost școala Vasile Alecsandri din Roman. Am citit până la capăt această carte de istorie, total ieșită din tiparul plăcerilor mele de lectură cotidiene, pentru că am găsit în paginile ei câteva paralele fascinante între Renaștere și epoca pe care o trăim astăzi. Mai concret, am înțeles că nimic nu se schimbă niciodată în jocurile puterii.

A treia ediție a premiului literar Augustin Frățilă s-a încheiat. Matei Vișniec a primit (prin telefon), în cadrul festivității de premiere de aseară de la Scala Floreasca, cecul pentru 10.000 de Euro, din partea sponsorului Phillip Morris, pentru romanul său Negustorul de începuturi de roman, despre care am scris aici.

mateivisniec
Matei Vișniec, sursa foto: RadioConstanta.ro

Ediția din acest an a propus sau măcar a inclus în lista finaliștilor mai multe romane românești de calitate decât am putut citi în 2013. Nu știu cum au ales criticii literari finalistele, dar am avut de făcut alegeri dificile între cărți bune.

Pentru un scriitor, a începe scrierea unei cărți capturând nu doar atenția, ci însuși interesul cititorului e o artă în sine. Titlu contează enorm. Numele trandafirului te face să te întrebi cine sau ce e trandafirul? Crimă și pedeapsă te îndeamnă să afli ce primește un criminal. Moartea lui Ivan Ilici, chiar dacă știi că personajul moare și finalul poate fi unul singur, te face curios: cum o fi să mori? Pentru cine bat clopotele e o întrebare pentru care știi că poți găsi un răspuns în paginile cărții. Cititorul mușcă din fructul operei și-i simte în nări parfumul fără măcar să întoarcă vreo pagină.

Negustorul de începuturi de roman promite încă din titlu un mister, ceva ilicit, o poveste neobișnuită pentru care merită să deschizi cartea. Începe așa:

-Prima frază a unui roman trebuie să conțină ceva din energia unui strigăt inconștient care provoacă o avalanșă…

Sunt cărți pe care le simți aproape, personaje care rezonează cu sufletul tău și destine care îți amintesc cine ești. E o relație extrem de personală și subiectivă între cititor și text, una care nu determină valoarea unei opere, ci doar atașamentul față de poveste. Astăzi nu vorbim despre o astfel de carte, dar vă recomand un roman românesc excelent – Kinderland, de Liliana Corobca.

KinderlandKinderland e povestea Cristinei, o fetiță de 12 ani care își crește frații mai mici după ce părinții pleacă la muncă în străinătate. Într-un sătuc din Republica Moldova se deapănă destinul acestor copii ai nimănui, victime ale guvernelor care-și alungă proprii cetățeni prin înfometare și sărăcie către un pumn de bani străini, destrămând familii și sufocând copilării. 

Cristina gătește, îi spală, îi îmbracă, îi apără și îi îndrumă prin viețile lor de puști părăsiți, dar între timp merge la școală, descoperă misticismul satului moldovenesc, descoperă băieții, frica și bucuria. E greu de spus dacă avem în fața ochilor o copilă, o adolescentă sau o femeie în toată firea, însă scriitoarea are grijă să nu avem vreme de astfel de întrebări, ci mai degrabă ne aruncă pradă unei muzicalități stranii. Povestea spusă de Cristina, cu vorbele ei necizelate și temerile copilărești are un farmec aparte, m-a prins și m-a ținut pe firul epic de la prima până la ultima pagină.

Curiozitatea literară n-a ucis pisica, dar câteva ore din viață tot i-a furat. Lăsând clișeul să-și facă efectul, am câteva vorbe de scris despre câștigătorul Premiului Nobel pentru Literatură din acest an, francezul Patrick Modiano. Curios să aflu ce pagini se află în spatele aceste coperte total necunoscute mie, în weekendul care tocmai a trecut am citit două dintre romanele sale. Ce am găsit în ele?

În cafeneaua tinereții pierdute

În Parisul anilor 60 o cafenea reunește câteva personaje colorate care dau viață și personalitate locului. Între aceștia apare o fată pe care nu o cunoaște nimeni, dar pe care toți par să o rețină chiar la mulți ani după aceea. Ea este Louki. Cel puțin așa i se spune…

Povestea acestei tinere, spusă din 4 personaje diferite, printre care și ea însăși ar părea să fie subiectul cărții, însă scriitorul francez o diluează într-o mare de detalii care nu reușesc să închege vreun sens anume. Cartierele, străzile și cafenelele Parisului sunt mai mult decât un decor. Povestea fiind aproape irelevantă, acest decor iese în evidență, iar Modiano pare un pictor care fixează detaliile orașului pe pânză. Are farmec, chiar mult farmec și e fain să recunoști o stradă sau o zonă prin care ai pășit și tu ca turist. Cartea te prinde cu muzica de fundal pe care o auzi fără să vrei, cu mirosul cafenelei și cu albastrul cerului parizian de pe dealul Montmartre.

Fiecare om are cel puțin o slăbiciune. Unii pescuiesc, alții colecționează orașe vizitate, unii beau Cola, alții vorbesc la telefon, pe unii îi trage curentul, alții se tem de Dumnezeu. Și eu mă tem. Dumnezeul meu e Tolstoi și mă tem că într-o zi îi voi termina de citit întreaga operă. De aceea sunt politeist și știu că Dostoievski, Eco, Hemingway, Orwell și alți câțiva mă pot călăuzi în rătăcirile mele ovine. Religia mea e cartea, iar catedrala pe care i-o ridic e biblioteca pe care o construiesc meticulos de 10 ani. 

Mintea mea suferă dacă nu o las să-și însușească alte identități și să hoinărească în alte lumi pe hârtie, în căutarea unor răspunsuri la întrebări pe care nu le pun cu voce tare. Consum romane și sunt consumat de romane începând cu Robinson Crusoe în urmă cu mai bine de 20 de ani și neterminând, sper, vreodată. O singură specie nu am prețuit-o îndeajuns până acum: romanul SF. Nu poți iubi ceva ce nu cunoști, iar science fiction-ul a fost pentru mine o mare nebuloasă până când am pus mâna pe…