Pe 3 Noiembrie anul trecut publicam un text scris alături de prietenii din străinatate, despre experiențele lor la urnele de vot din primul tur al alegerilor prezidențiale. Atunci am asistat cu toții la un sabotaj al votului din diaspora, concertat de același partid social-democrat aflat încă la putere în România. Nici până astăzi nu s-a finalizat acest dosar penal, nici până azi nu e nimeni vinovat. Asta e pe cale să se schimbe.

Aseară, tot pe 3 Noiembrie, am ieșit în stradă, cu toții, mica noastră familie din clasa de mijloc, anomaliile statistice ale României. Eram 3 oameni în mijlocul a câteva mii, la Universitate, la fântâna din fața Arhitecturii, în fața la Teatrul Național, pe trotuare, peste tot. Evenimentul pe Facebook arată că vom fi maxim 6000. După jumătate de oră eram convins că suntem mai mulți, dar nu aveam cum să estimez. Când s-a închis circulația și mulțimea s-a revărsat pe Magheru, se striga “Asasinii, asasinii!”, apoi am pornit spre Guvern cerând demisii. Nu se vedea capătul coloanei. Să fi fost 10.000?

La Romană am realizat că suntem chiar mai mulți, nu se zăreau capetele coloanei. La Piața Victoriei mi-a scris unul dintre “provocatorii” din diaspora, îmi spune că vede live transmisia de la Guvern. Suntem 15.000. Mi s-a zburlit puțin părul pe ceafă. Abia când am plecat a apărut estimarea de 25.000 și atunci am simțit un gol în stomac. Nu am nici cea mai vagă idee de ce n-am ieșit mai devreme, înainte de Colectiv, înainte de Gigină, înainte de fiecare scuipat aruncat din Palatul Victoria și din Casa Poporului. Asta va fi probabil unul dintre marile regrete ale generației mele.

Citesc o știre halucinantă despre parlamentul antisocial al României.

Veți crede că știrea e aceea că această grupare organizată (teoretic pentru legiferare, practic pentru sfidarea unui popor de fraieri) și-a votat mărirea propriilor pensii. Trecem peste faptul că doar în parlament se poate să-și decidă cineva propria remunerație, plătită din banii altora, pentru că nu asta e știrea halucinantă. Știam cu toții că asta vor vota, mârlănia acestor indivizi e demult probată, nu m-am îndoit nicio clipă că-și vor aloca mai mulți bani pentru efortul de a distruge sistematic o țară.

Știrea care mă înfurie pe mine mai tare e cea în care aflu ce au declarat politrucii habarniști din parlament la votarea acestei noi sfidări. Luați de-aici mostră de la Anghel Stanciu (deputat PSD) :

Este momentul, dragi tovarăşi, ca astăzi… Nu, nu bateţi, cuvântul tovarăş nu trebuie să fie o ruşine, nu trebuie să-l excludeţi din vocabularul dumneavoastră! Dacă pe 16 decembrie cetăţenii ţării şi-au luat ţara înapoi, astăzi e rândul vostru să luaţi Parlamentul înapoi!

Acest tovarăș fără dinți, ales de ieșeni în parlament timp de 23 de ani (e acolo din 1992!), face parte din Comisia permanentă pentru, ATENȚIE, învățământ, știință, tineret și sport. Cuvântul tovarăș i se pare unul normal. Îi rog pe toți prietenii mei ieșeni să nu uite acest moment și să nu-i lase nici pe cei din jurul lor să-l uite.

Democrația românească are oficial 25 de ani de viață și, în ciuda copilăriei abuzate de mineri și adolescenței violate de năstase și ouăle colegilor lui de celulă, s-a maturizat în ultimii ani. Orice mizerii s-ar fi întâmplat pe-aici,  suntem azi într-un punct în care nimeni nu poate nega progresele pe care le-am făcut ca națiune. Problema e că azi suntem pe buza prăpastiei și riscăm să alunecăm în hău. Vreau să vedeți o știre istorică pentru ce urmează să devină România în următorii ani. 

Secția de asistență religioasă din Ministerul de Interne va raporta direct la Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, titrează Hotnews.ro în această seară în urma unui Ordin emis de vicepremierul Oprea și publicat în Monitorul Oficial pe 24 octombrie. Irelevant?

Chiar foarte relevant, dragii moșului! Prin această măsură biserica ortodoxă din România ajunge să aibă o minusculă felie din guvernare. Așa își plătește ponta susținerea din partea mafiei lui Don Daniel, zis și Preafericitul: prin donații pentru biserici din banii noștri, și prin astfel de măsuri legislative. BOR a vândut credincioșii către ponta, aș vrea să realizăm cu toții asta.

Toamna asta susțin public pentru prima oară un candidat la cea mai înaltă funcție din statul român, după ce în campaniile trecute nu am fost convins de vreun nume sau proiect, dar am știut precis împotriva cui votez. 

Azi am întâlnit-o pe Monica Macovei, cea care sper să fie următorul Președinte al României. Într-o casă veche, pe lângă Cișmigiu, vreo 20 de oameni de tot felul am discutat preț de un ceas despre antreprenoriat, sănătate, rolul de mediator între puterile statului al viitorului Președinte, finanțarea campaniilor electorale și birocrația din administrație care ucide neuronii românilor. Nu-mi propun aici să redau dialogul, dar am învățat o chestie și aș vrea să rămână aici, să o putem folosi cu toții când va fi nevoie.

Democrația participativă e răspunsul pe care îl căutăm, noi românii, de mai bine de 20 de ani. Suntem frustrați de statul român. Birocrația ne sufocă și ne tăie orice poftă de a mai comunica vreodată cu acest mamut lent și adesea absurd. Ne implicăm în conducerea acestei țări doar când votăm și apoi abandonăm orice efort de a ne impune punctul de vedere. De ce? Eu unul nu mi-am pus niciodată problema asta.

Tensionate sunt căile Internetului în aceste zile de război civil, cu 10 zile înainte de alegeri…

Nicicând nu a fost mai ușor să-ți pierzi credibilitatea pe net, această formă primitivă de încredere pe care individul o construiește în fața întregii sale lumi timp de ani și pe care o poate pierde cu o simplă replică, într-un oarecare context sau într-o clipă când umple paharul cuiva cu acea ultimă picătură ce precede urletul disperat al exasperării. Mă adresez prin scris unei mase de oameni care mă urmăresc pe Facebook și pe blog, estimez că sunt sub 100 cei ce interacționează constant cu mine și încă vreo 300 care o fac ocazional. Mediul virtual în care îmi expun ideile îmi oferă șansa de a mă adresă câtorva sute de oameni pe care altfel nu aș putea să-i am față în față la un pahar de vorbă pentru că mai avem și vieți de trăit.

Oamenii mă știu ca pe tipul ăla cu gură spurcată care scrie despre cărți și care prezintă sporadice semne de umor, moldoveanul ajuns în București care are ceva talent la cuvinte, baiatu’ ăla care pune suflet în tot felul de prostii, ateul relaxat capabil să-și susțină ideile în cuvinte mici și mari. Am o imagine, sunt chiar un brand dacă nu va supără cuvintele grele. Cred că numai datorită acestui blog și a profilelor sociale online îmi țin aproape mulți prieteni, amici, colegi sau simple cunoștințe întâmplătoare și că pot discuta cu oricare dintre ei la un anumit nivel, fără să fiu bănuit de contaminare cu vreun fel de propagandă. Asta înseamnă credibilitatea. Și ea se clatină serios când vine vorba de politică.

Nu vă aruncați la calcule estimative pe 20-30-50 de ani, discuția de astăzi e mult mai simplă. E prea simplă, chiar înfiorător de simplă.

În timp ce eu scriu aceste rânduri, pe Arena Națională își lansează candidatura pentru prezidențialele din 2-16 Noiembrie alesul stângii românești, victor ponta. Organizatorii estimau că vor fi prezenți 70.000 de români la manifestația care paralizează un sfert din capitală. Și au venit, sunt zeci de mii de oameni care și-au sacrificat o sâmbătă pe altarul politicii, care au ales să nu petreacă alături de familie această zi liberă, ci să pună umărul la dezastrul care paște România. E o țară liberă, treaba lor aș spune dacă ar fi atât de simplă libertatea asta…

Estimările nu au fost estimări, pentru că acești susținători sunt plătiți să fie acolo. Bucureștenii câștigă 20 de lei, iar cei din afara capitalei primesc 100 de lei și ceva de mâncare pentru o zi dedicată partidului. Atât costă figurația în fața viitorului dictator. Așa s-a procedat dintotdeauna în sistemele totalitare, dar ne așteptăm să progresăm ca societate, nu să fim blocați în timp, la 25 de ani după comunism. Să facem împreună un calcul:

Mi-am propus să nu mai scriu despre politică în acest edificiu virtual, dar iată că nu mă pot abține.

De câte ori ați auzit în ultima vreme români care se plâng că nu au cu cine vota, că nu există opțiuni politice? Trista amintire a confruntării finale dintre psihopatul vadim și bătrânul comunist iliescu din 2000 rămâne cel mai bun exemplu din istoria alegerii răului mai mic, cel pe care îl dă oricine vrea să arate că în România nu ai cu cine vota. 

În toamnă vin alegerile prezidențiale și balanța puterii se poate schimba, iar împreună cu ea poate exista un viitor al României sau nu. Marea întrebare este dacă îl poate bate cineva pe ponta. Popularitatea de care se bucură premierul este uriașa și susținută de mașina de manipulare PSD care e pregătită să toace bani pentru a-și asigura o țară pentru cel puțin încă 2 ani, până la următoarele alegeri parlamentare. Dar există un mare DAR! 

Scriam chiar cu două zile înainte de noaptea neagră a democrației românești că a reveni la comunism e o chestiune de doar câteva alegeri greșite. Partea dramatică a poveștii e că peste doar un an vom avea noi, oamenii care muncim, plătim taxe aberante, dar totuși creștem în țara asta, ocazia să alegem, dar nu vom avea pe cine. Și atunci ce se alege de zbuciumatul nostru drum de până acum? Cum va arată România peste încă 24 de ani?

10 Decembrie 2037. O școală din București, ora de Istorie Reală de la clasa a cincea. 

Profesoara e o hologramă 3D cu efecte speciale, model VictoriaLipan 3000: 

Profesoara: Copii, vreți să-mi spuneți ce sărbătorim noi astăzi? Niciun răspuns, toți copiii sunt adânciți în aprofundarea tainelor Ipad Minim Holo, ultima unealtă de învățare inteligentă brevetată de guvernul Apple. 

Profesoara: Copii, vă rog să-mi spuneți ce sărbătorim noi astăzi, 10 Decembrie, anul 24 după Ponta. Cine poate să-mi răspundă la întrebare? 

Dragoș Butuzea e un tip pe care îl admir prin prisma blogului său de carte – Chestii Livrești, pe care scrie recenzii subiective cu pasiunea unui om normal pierdut într-un ocean de ignoranță. Dragoș dezvolta zilele trecute o idee foarte intersantă: aceea a implicării noastre, a oamenilor incolori, în politica pe care cu toții o privim cu aceeași silă:

desigur, e ușor să ne vedem de treaba noastră, așa cum ei își văd de a lor. o dată la 4 ani ei își aduc aminte de noi, noi ne aducem aminte aminte de ei. e un contract social comod, în care obligațiile (ca și drepturile) se îndeplinesc în câteva zile de campanie electorală. e ca și cum am munci doar în ziua dinainte de salariu. e ca și cum am fi români doar de 1 decembrie.

Nu sunt de acord cu tot ce scrie Dragoș, dar ideea e una care m-a surprins total dezarmat. În esență el are mare dreptate: noi, cetățenii, înjurăm politicienii constant, ne e silă de abuzuri, de furturi, de nedreptăți legalizate, dar nu facem absolut nimic în acest sens. Nu știm cine sunt cei care ne reprezintă, nu știm ce fac, nu știm cât de des vin la munca pentru care sunt angajați de stat, nu comunicăm în niciun fel cu ei și nu avem nicio idee despre proiectele lor legislative. Rămânem mereu, an după an, guvern după guvern, președinte după președinte, aceeași masă amorfă de cârcotași care încasează loviturile unui aparat de stat defect fără ripostă, ci doar cu ocazionale vociferări și atât. Ne temem sau chiar nu ne păsa?

Trăim într-o țară sub cod roșu de boală, cred că putem fi cu toții de acord cu asta. Suntem bolnavi și ne afundăm în mrejele tentante ale unei febre cu delir aproape plăcut, pare să ne placă gustul de sânge al luptelor care se încing pe trotuarul politic pe înserat.

Încrâncenarea sângelui fierbinte care nu are ce iriga la mansarde întunecate duce încet dar sigur către orbire. Pe mai toate canalele de comunicare apar oameni mărunți cu minți înguste care cântă osanale unor dejecții sociale demonstrate în ani de frământări în care interesul omului de rând a fost mereu pe al treilea plan după bani și influență. Aceeași troglodiți urlă și se îmbie unii pe alții la mușcătura cea mai potrivită din dușmanul de altă culoare. Codul roșu de boală ne afectează mințile, e curată nebunie. 

Știu că Euro crește și noi ne plătim case și mașini în moneda Uniunii. Sunt conștient că investitorii străini(fie ei corporații-mamut sau afaceriști mărunți) încep să înțeleagă că România, în ciuda resurselor salvate cumva din calea jafurilor organizate, e un areal de evitat. Nu uit nici că educația și sănătatea sunt călcate în picioare sistematic sau că justiția e scoasă la produs pe același trotuar de care aminteam mai sus, dar oare

Timpul e forţa fundamentală a Universului. E cel mai de preţ cadou pe care omenirea l-a primit vreodată – făureşte istoria, vindecă suferinţa, zdobeste orice barieră şi defineşte adevăratele valori cu sau fără viaţă. Dar timpul este şi implacabil. Filosoful, teologul şi fizicianul au încercat să-i găsească un început şi un sfârşit, dar au rămas fiecare cu o clipă de veneraţie a acelui ceva care e dincolo de puterea noastră de înţelegere. Omul nu poate mai mult.

Fiecare dintre noi păstrează cu sine o sumă de clipe, un album de instantanee sau de animaţii aproape vii pe care le numim amintiri. Uneori ne rătăcim printre ele accidental, alteori cotrobăim cu bună ştiinţă prin cotloanele memoriei. Facem asta pentru că trăim cu senzaţia că trecutul ascunde răspunsurile corecte la întrebările prezentului şi că acolo s-ar putea găsi formula ce elimină hazardul din ecuaţia amintirilor viitoare. Voi fi mai deştept data viitoare! Nu mai pierd nicio ocazie, m-am învăţat minte! Aşa ne minţim, toropiti de fermecătoarea naivitate care ne ţine pe linia de plutire zi după zi.

Vi s-a întâmplat vreodată să fiţi într-un loc atât de murdar şi de trist încât pare că noroiul pe care alunecă paşii se lipeşte cu disperare de tălpi, implorând să fie luat din acel colţ întunecat de univers? Eu trec pe acolo în fiecare zi şi deja urâţenia nu-mi mai atacă ochii. Mintea se frământă însă, fiindcă paşii mă poartă spre o uzină din Colegiul 1. Fatidic număr are zona asta! E primul “colegiu” al ţării, cel care dă Camerei Deputaţilor una bucată deputat reprezentant al interesului legislativ al bucureştenilor din nordul capitalei.

Mă întreb ce-aş face dacă aş avea buletin de Colegiu 1 şi aş avea de ales între Honorius Prigoană şi Radu Stroe. La cei 23 de ani ai săi, juniorul familiei Prigoană îmi aminteşte de Bart Simpson, doar că prezenţa sa nu mă amuză deloc. Nu l-aş vota niciodată. Radu Stroe a fost comunist şi de 20 de ani practică politica din umbră, valsând graţios între Guvern şi Parlament ca o frunză în bătaia vântului. N-aş pune ştampilă pe el sub nicio formă. Şi atunci?

S-au petrecut multe in ultima luna, nu-i asa? Campania care tocmai s-a incheiat ne-a obosit peste masura si ne-a lasat paralizati intr-o angoasa din care simt ca o sa iesim abia de Craciun, probabil dupa vreo cateva palme economice de inviorare. Viteza iesirii din aceasta hibernare a gandirii neumbrite de incrancenarea ultimelor zile depinde de fiecare, dar cat e totul proaspat in memorie, va invit sa tragem cateva concluzii impreuna.

Ce am invatat din ultima luna, dragilor