Rândurile care urmează sunt scrise de mine și de Claudia, omul alături de care îmi petrec viața, mama copilului nostru. E o poveste extrem de personală pe care am decis să o împărtășim pentru o cauză în care credem.

Când am aflat că vom avea un copil, mie mi s-au înmuiat genunchii, apoi ne-am îmbrățișat și, timp de câteva zile, am trăit pe un norișor bizar de bucurie. Asta a fost până când ne-am dat seama că habar n-avem ce urmează.

Apoi au început întrebările. Unde mergem pentru naștere: într-o maternitate de stat sau la privat? E normală vreo durere, vreo manifestare a sarcinii? Când vom ajunge la maternitate cu bagajul pregătit încă din luna a șasea, cum se va desfășura ACEA zi din viața noastră? Ce se va întâmpla, la ce să ne așteptăm? În general, CE facem?

Știam doar ce nume va purta copilul (nu, dacă era băiat nu-l chema tot Mara), că vrem ca ea sau el să se nască natural și să-și înceapă viața la pieptul mamei, alăptat și iubit fără condiții. Am făcut aceste alegeri pentru că mecanismul prin care oamenii se nasc e deja perfect, testat deja de miliarde de ori.

Nu mai e nimic de scris. 32 de morți asfixiați într-un subsol, 140 de răniți arși, sute de oameni marcați pe viață și o clasă de mijloc care nu contează în goana după voturi a politicului, dar care fierbe ca o oală sub presiune. Zeci de oameni se zbat între viață și moarte în spitalele bucureștene, șocul tragediei din Colectiv n-a trecut, dar doliul național s-a încheiat și din această seară încep protestele de stradă. Trăim în țara în care doar morții sunt vinovați, dar asta e pe cale să se schimbe.

Când furia se răcește, mintea începe să formeze conexiuni. Ca și în ’89, nevinovați au murit pentru că noi să înțelegem că suntem într-un nou punct zero. Nu mai traversăm pe roșu, nici măcar când nu se vede nicio mașină la orizont. Nu mai dăm șpagă atunci când ni se cere și nici preventiv. Nu mai mustăcim la exercițiile de evacuare din clădirile în care lucrăm. Nu vom mai încălca regulile și vom veghea că o adevărată societate civilă, nu ca o adunătură de scandalagii fără cauză, la scrierea și adoptarea legilor acestei țări. Ne vom ridica standardele, nu vom mai accepta compromisuri. Vom dona sânge din obișnuință, nu doar în clipele de criză. Mai presus de toate, ne vom respecta unii pe alții, chiar dacă asta ne costă 3 minute sau 3 lei în plus.

Mai e ceva, la fel de important: nu uitați, oameni buni! Ne vom frământa, vom ieși în stradă și vom mai produce hectare de text pe net, dar adevărata renaștere a acestui popor va veni doar atunci când vom începe să ne alegem lideri care să reprezinte cetățeanul și nimic altceva.

Nu-i uitați pe Piedone și pe Oprea, împreună cu întreg partidul lor de ciocoi grobieni, care ne scuipă în cap. Nicolicea, Vochițoiu și orice alt membru al acestui partid.

Ies de la întreprindere, grăbit să ajung la dentist. E o după amiază fierbinte de vară, dar adie o briză de Dâmbovița plăcută sub un cer de un bleu ciel (cum altfel?) impecabil. Aștept troleul la umbra unui pom, într-o stație pe Polizu.

Lângă mine apare un bătrân și începe să-mi vorbească. Nu pare nebun și mi-e milă de cei ca el, rămăși singuri și dornici să comunice, așa că îl ascult zâmbind și îl încurajez mormăind câte ceva din când în când. Asertivitate de manual.

Are cam 90 de ani, miroase a tămâie și pare că vede foarte puțin cu ochii de un verde spălăcit, pe sub sprâncenele albe și stufoase. Îmi spune că e veteran de război, a făcut parte dintr-o divizie de blindate ajunsă în Al Doilea Război Mondial până aproape de Stalingrad, în ultimele zile ale asediului nemțesc. Îi revine în minte ruperea încercuirii și cum erau pregătiți să lupte cu rușii, dar aceștia n-au vrut să-i înfrunte, pentru că îi interesau doar nemții. Români marginalizați chiar și de moarte, mă gândesc eu.

Acum câteva săptămâni scriam despre temerea conducerii Bisericii Ortodoxe Române de a cere părinților să completeze o cerere pentru a își înscrie copiii la ora de Religie.

Ieri a fost ultima zi în care se puteau depune aceste cereri și ministrul educației anunța după amiază că procentul celor înscriși este de 89,75%. Să zicem 90%, de dragul cifrelor rotunde. Vă reamintesc faptul că procentul românilor care și-au declarat religia la recensământul din 2011 este de 99,8 %, iar ateii și cei fără religie sunt doar 0,2% din populația acestei țări.

object09
Sursa foto: ImageBase.net

Acestea fiind premisele, intriga mi-a oferit-o, involuntar, Ciprian Muntele într-o postare pe FaceBook, pe care o citez cu acordul autorului:

În ultimele luni se discută mult în online despre obligativitatea orei de religie în școlile românești. 

Adevărul

Adevărul e relativ și aparține fiecăruia dintre noi. Eu știu că Manchester United e singura echipă de fotbal care contează în lume, 98% dintre restul microbiștilor știu că e Barcelona. Cu toții avem dreptate la noi acasă. Mama crede în Iisus Hristos, eu cred în pâine prăjită cu unt. Ne respectăm opțiunile, ne trăim viețile în pace.

Dacă ați mai citit ce scriu pe-aici știți că sunt un ateu rațional, căruia nu-i pasă de ce cred alții, dar care nu e dispus să înghită zeama lungă și acră a nimănui. Sunt împotriva obligativității orei de religie, dar fără să-mi doresc interzicerea ei. Îmi doresc să rămână opțională, pentru că libertatea de alegere e esența naturii umane. 

Cred că nicio idee nu trebuie însușită fără a fi mestecată pe îndelete de propria rațiune, iar predarea religiei în școli tocmai asta face în mare majoritate a cazurilor, toarnă deșeuri de gândire învelite în ambalaj de morală în mințile fragile ale unor copii. Un om care se teme, care ia adevărul de-a gata de la o autoritate oarecare, e mai ușor de condus, miza e uriașa, dar banală. Ca mine sunt și alții, din ce în ce mai mulți. Sunt oameni tineri care nu-și mai doresc miros de tămâie în viața lor, vor pur și simplu să fie lăsați în pace, să fie lăsați să aleagă. 

În campania electorală din toamna anului trecut, câțiva voluntari propovăduiau imaginea Monicăi Macovei la ieșirea din stația de metrou Lujerului, încercând să înfiripe o conversație cu trecătorii care acceptau un pliant. Un tip până în 30 de ani, cu gulerul hainei ridicat până în bărbie și mâinile în buzunar, trece în viteză și, cumva, e interceptat de o domnișoară care-l întreabă dacă a auzit despre programul candidatului independent MM pentru România.

– Nu știu, care-i faza?
– Principala idee este lupta împotriva corupției, știți, când doamna Macovei era Ministru la Justiție, DNA-ul a… dar nu mai apucă să-și continue ideea, pentru că tipul izbucnește.
– Fir-ar mă-sa a dreacu’ cu DNAu’ ei! Anticorupție am eu nevoie? Noi n-avem ce mânca, nu găsim de lucru și lor le arde de corupție! Pleacă bombănind.

În urma acestei așchii sărite din trunchiul gros al ignoranței românului de rând, pe care n-o condamn ci doar o constat, rămâne o întrebare serioasă: de ce ne-ar păsa de corupție? Nu avem probleme mai mari? Sărăcie, educație, sănătate, locuri de muncă, stimularea economiei, vecinii neastâmpărați de la Est și poate chiar defrișările abuzive nu sunt suficient de puternice să ne facă să uităm de zecile de milioane de Euro care dispar în buzunarele unor politruci care au ajuns să conducă România. Motivele sunt relativ simple: banii de la buget ne aparțin, iar alegerile pe care le-am făcut cu ștampila trebuie să urmarească interesele noastre și nimic mai mult. 

Imaginați-vă 200.000 de Euro. Ce ați face cu acești bani pentru comunitatea în care trăiți?

Investind în binele comun, pe termen lung, investiți în calitatea propriei vieți, așa că nu fiți triști că nu-i puteți toca pe vreo mașină sau la lăutari, nu că ați face voi așa ceva. Zău, nu sunteți genul, nu? E un exercițiu de imaginație pervers, pentru că banii ăștia nu cresc în copaci și vorbim despre o sumă care nu se transformă ușor în vreo idee din cauza propriilor dimensiuni. Și totuși, CE ați face?

Hai să încep eu, că tot am tastatură și conexiune la net, ce ziceți? Locuiesc în Militari, cartier aglomerat și cenușiu, pe care doar micuțul parc Fabricii îl alimentează cu verdeață și oxigen. Pe lângă peticele de cer rămase printre blocuri pentru existența unor pomi încăpățânați, cartierul meu e zămislit din beton și termopan. Există însă o zonă, pe granița cu temutul și îndepărtatul tărâm Drumu Taberei, care zace. E vorba de celebra Strada Liniei, un areal de câteva hectare, ce se întinde de la AFI Palace Cotroceni până în afara capitalei, dar eu mă gândesc doar la zona care se termină la capătul străzii Drumul Timonierului (aproximativ 2 kilometri lungime, lățime variind de la zeci la o sută și ceva de metri). Fără niciun strop de asfalt, așa zisa stradă e brăzdată doar de o linie de cale ferată abandonată de zeci de ani, nu cresc decât bălării, e o zonă care se află în proprietatea statului român. Ar putea fi un parc, un ONG cu experiență, voluntari din cartier și ceva finanțare ar putea planta și amenaja acolo o perdea verde care ar deservi aerul pe care-l respiră oamenii din Militari, dar și din Drumul taberei. Cum sună asta, un parc într-un pustiu abandonat în spatele victoriilor socialismului?

Sunt un exponent al generației ‘Bă, ejti nebun, 25 de ani și tot bla bla bla bla bla’. Fără virgule, că ne grabim, da?

Ne tot plângem că suntem prea lenți în evoluție și prostuți ca nație și e greu să demonstrezi contrariul cu așa puține excepții de la gloata de dezamăgiri. 25 de ani de la Revoluție par o viață de om și găsim inacceptabilă societatea românească și toate derivatele ei, de la politică la cultură și de la Steaua la pizza cu sarmale, după atâta amar de vreme.

Și pe mine mă frustrează teribil ideea asta, că rămânem în urmă față de nemți și suedezi, că japonezii cresc într-un an cât noi în 5, că bulgarii au mai multă autostradă și rușii mai multe curve. Mă roade la temelie ca un castor gospodar și de multe ori cred că am ținut blogul asta mai bine de 7 ani numai ca să am unde să mă plâng ca o babă cu reumatism și să-mi bag (pardon) cuvintele în ce mi se întâmplă folosind corespunzător cratima și alte acareturi. Alteori am câte o revelație…

Scriam acum doar câteva săptămâni că libertatea Internetului urmează să fie atacată. Nu era vreo revelație a mea, ci o consecință firească a influenței pe care mediul online a avut-o în alegerile care tocmai au trecut. 

Se întâmplă deja – Senatul a adoptat proiectul de lege privind ‘securitatea cibernetică a României’, practic oferind premisele nașterii unui stat polițienesc. O dată cu promulgarea acestei legi, mii de angajați ai Ministerului Afacerilor Interne vor avea dreptul legal să acceseze datele din orice calculator, telefon și tabletă folosită de un român, deschizând larg ușa pentru abuzuri îndreptate împotrivă oricui vor avea acești oameni chef. La 25 de ani după totalitarism, ne întoarcem încet acolo, pentru că 95 de senatori și 92 de deputați votează (în unanimitate!!!) o lege pe care nu o înțeleg. EI au făcut asta pentru că NOI le-am acordat mandatele către puterea legislativă pe care o au astăzi. Vorbim fie despre parlamentari incapabili să înțeleagă un text de lege, fie de parlamentari rău intenționați, la asta se rezumă discuția.

E joi, după alegeri, iar entuziasmul alegerii lui Klaus Iohannis e departe de a se fi risipit. Mărturie stau zecile de scrisori deschise care zboară în toate direcțiile, plouă cu cereri, păreri și amintiri de acum 3 zile. Oameni sunt însetați să discute, sunt dornici să se facă auziți, au speranța că se poate repara țara. Asta e extraordinar, pentru că am ajuns aici prin vot și nimic mai mult! Nu a fost o revoluție, pur și simplu am participat cu toții la evoluție.

Doi din fiecare trei prieteni, colegi, cunoscuți, rude ale fiecăruia dintre noi au votat. Nu știu dacă vă dați seama ce înseamnă 64% prezența la vot, indiferent de cauze. E o chestie fantastică! Am participat cu toții la o reacție sănătoasă a unei societăți ce părea blocată în moarte clinică, un popor furios care a sugrumat prin vot impostorul care defila implacabil spre încoronare. 

PSD e doar aparent pe perfuzii,  eu unul nu cred un cuvânt din ce spun liderii roșii într-o încercare de adormire a furiei cetățenilor, mimând o transformare care, făcută cu adevărat, ar însemna sfârșitul puterii acestui partid uriaș. Trăim zile de fierbere a României, de clocot, de transformare. E fain să călărești valul, dar valul trece. Avem cu toții de muncă, de la Iohannis și până la vânzătoarea de la covrigăria de la orice colț de stradă. Vom continua să comunicăm, dar e timpul să facem bine România. Un președinte sau un guvern nu poate schimba o țară în timp ce comunitatea se uită la televizor și atât.

De la blocul nostru din Militari până la secția de vot sunt 6 minute de mers pe jos, lejer. 

Peste trecere de pietoni se hlizește la noi candidata blondă. Bună pentru agricultură, bună pentru investiții, bună și pentru noi să ne amintească de toți liderii de care vrem să scăpam astăzi. Între 2 stâlpi, e flancată de principalii favoriți în sondaje, ambii ne-au așezat câte un cort în drumul către piață. Acolo, la marginea șirurilor de tarabe, printre mașini parcate haotic, pășim pe un covor de resturi de varză. Doar 0,6 lei kilogramul, un vis frumos pentru o țară prunieră.

La colegiul Kirițescu e aglomerație în hol, unde zeci de oameni intră și ies, pentru că sunt nu mai puțin de 11 secții de votare în clădire. Sunt suficiente pentru zecile de mii de pensionari din zona Veteranilor, dar și pentru cei câțiva tineri suficient de naivi încât să iasă la vot. Pe scări e îngrămădeală și avem timp să admirăm câteva icoane pictate de mâini de copii.

Secția 1174 e a treia de pe holul lung placat cu faianță albă și roșie care amintește de un spital. Suntem luați în primire de o doamnă în vârstă, soții Bogos există ambii pe listă, primim buletinele de vot, verificăm ștampila secției, ne exprimăm opțiunea apăsat. Un minut mai târziu suntem din nou pe hol. Ajungem afară, e soare și oamenii tot curg spre votare. Sunt momente în care simțim că se poate.

Între timp, la mii de kilometri distanță de soarele bucureștean…

Un articol din The Guardian (pescuit de la biologul dr. Peter Lengyel) anunță azi că Președintele Consiliului Județean Harghita, Csaba Borboly, cere intervenția armatei pentru ținerea sub control a populației de urși bruni din Carpații românești. Inițiativa e susținută chiar de colegul său de partid din UDMR, deputatul Atilla Kelemen (doctor în Zootehnie, la al cincilea mandat), care în timpul liber face lobby în agricultură și pentru fondurile de vânătoare.

The Guardian face referire la Ordinul 1575 pentru pentru aprobarea derogărilor în cazul speciilor urs, lup şi pisică sălbatică din 16.09.2014, emis de Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice, condus tot de un membru UDMR, Attilla Korodi. Aceast document oficial deschide practic calea vânătorilor pentru masacrarea urșilor, lupilor și pisicilor sălbatice astfel:

ART. 1
    Prezentul ordin reglementează:

a) recoltarea sau capturarea exemplarelor din speciile urs, lup şi pisică sălbatică, aflate în mediul natural, în oricare dintre stadiile ciclului lor biologic;

b) recoltarea sau capturarea în scopul relocării, deţinerea, transportul, schimburile în scopul repopulării sau reintroducerii exemplarelor acestor specii recoltate/capturate din natură, în oricare din stadiile ciclului lor biologic, precum şi comerţul cu produse obţinute din exemplare de urs recoltate conform prezentului ordin.

ART. 2
    Se aprobă numărul maxim de intervenţie în cazul speciilor de urs, lup şi pisică sălbatică, pentru care se aplică prevederile art. 1, după cum urmează:

a) urs (Ursus arctos) – 550 de exemplare;

b) lup (Canis lupus) – 520 de exemplare;

c) pisică sălbatică (Felis silvestris) – 440 de exemplare.

Weekendul trecut ne-a oferit două perspective asupra educației poporului român.

Lecția de Sâmbătă

Johannis și-a lansat candidatura cu 50.000 de oameni din toată țara, cu autocare cu tot, cu imn, cu apeluri la șefu’ bărbos din cer, pentru că ultima moare speranța că o entitate mai inteligentă decât noi are controlul. Practic singura diferență față de colhozul de pe stadion a lui ponta a fost lipsa opulenței și a mărturiilor de ciubuc electoral de la pulime. Așa arată lansarea lui Jonannis pentru un tip care a stat Sâmbătă în casă, cu nasul în net și cărți, citind cum a fost într-un reportaj de Ani Sandu.

De ce e nevoie de circul cu oamenii cărați de la Arad sau Botoșani pentru 2-3 ore de figurație? De ce trebuie să vorbească 5 indivizi irelevanti înaintea candidatului pentru care se întâmplă întregul scandal? Înțeleg să cânte Iris în deschidere la AC-DC, dar de ce e nevoie de Temișan să încingă atmosfera la o manifestare electorală? Ce nu mă întreb însă de ce toți politicienii închid oricare 3 fraze scoase pe gură cu un apel la divinitate. Suntem poporul lui Doamne ajută și să vă dea Dumnezeu sănătate, că medicul nu mai dă compensate. Rădăcina acestei metehne stă în educație, aproape tatuată pe codul genetic.