Să fii român

De mai bine de 3 ani am acest articol în drafts și, înainte de fiecare 1 Decembrie, când încep să-l rescriu pentru a-l publica, realizez că viziunea mea s-a schimbat atât de mult încât aproape nimic nu mai e la fel ca în anul anterior.

O căutare a identității naționale

La începutul anului am avut următoarea conversație cu un funcționar ANAF:

Nenea de la ANAF: Domle, dumneata ești evazionist?

Eu, pus brusc în defensivă de acuzația neașteptată: Nu sunt evazionist. Cum să fiu evazionst dacă sunt aici? Vin evazioniștii la ANAF să plătească niște taxe legale și să ceară lămuriri?

Nenea de la ANAF: Ah, atunci e altceva. Dacă nu ești evazionist, înseamnă că ești prost. Evazioniștii sunt băieți deștepți.

Mi-am înfrânat impulsul de a-l sugruma pe om și am râs. De nervi, de absurdul situației. Fără ca anecdota asta să fi avut vreun alt impact asupra activităților mele, scena m-a bântuit multe luni, pentru că puneam acum o față pe eternul român rău-intenționat, care ar face orice să nu miște un deget vreodată pentru a rezolva o problemă. În timp însă, am procesat altfel întâmplarea.

Acel om se afla în biroul lui murdar, într-un demisol umed, unde zilnic vin să-l chestioneze clienți care și-ar fi tăiat o mână numai să nu fie acolo. La el, interfața hidrei cu cetățeanul, vin doar oameni care au probleme, de cele mai multe ori urlând, probabil. Am lucrat 6 luni în call-center și știu ce înseamnă să ai parte de oameni furioși non-stop, am plecat de acolo fără vreo altă direcție pentru că mă temeam că voi înnebuni. Așa-zisul umor al funcționarului era singura lui armă împotriva nebuniei. Omul era un produs al sistemului, prea slab ca să “lupte” făcându-și treaba mai bine înainte să i-o ceară explicit șeful.

Brandul de țară al României e un om aplecat să urle la un ghișeu.

Facem parte, cu toții, dintr-un popor de victime. Din masa asta mare de oameni dereglați de sistem, unii aleg să se alăture sistemului, alții încearcă să-l schimbe din exterior, alții au vieți prea grele pentru a le mai păsa, alții se feresc să interacționeze cu monstrul, alții aleg să plece, pur și simplu, spre alte zări. Românii lui 2016 sunt rezultatele anilor de comunism, al lipsei unei educații civice și a inhibării spiritului antreprenorial prin birocrație. Ce puteau să lase în urmă generații întregi de turnători și turnați, de agricultori mutați cu forța în uzine, de copii educați doar pentru supraviețuire, nu și pentru viată? Deci, cine suntem noi? Suntem români, e complicat de trasat o identitate a acetui popor în niște cuvinte pe un blog.

Ce înseamnă, pentru mine, să fiu român, în 2016?

Nu mi-e deloc ușor să fiu român. Trăiesc într-o țară guvernată de infractori neprinși sau chiar condamnați penal, pe care vecinii și amicii mei îi tot votează, deja de 26 de ani. Mă tem să calc într-un spital de stat și n-am mai făcut-o de vreo 7 ani. Nici nu mi-am pus problema să-mi dau copilul la o grădiniță de stat. Îmi vine să urlu de fiecare dată când trebuie să interacționez cu statul român. Aleg să folosesc un serviciu de transport nereglementat legal pentru că cel legal îmi pune sănătatea în pericol. Nu-mi vizitez părinții care trăiesc la doar 350 de kilometri distanță pentru că e absurd să petrec o zi pe drum până acolo. Media românească tradițională a devenit complet irelevantă pentru mine, nu are absolut nimic să-mi ofere.

Pe de altă parte, redescoper plăcerea de a evada din oraș la mare sau la munte, ambele aflate cam la 3 ore distanță. Știu că locul meu de muncă, bine plătit, care mă ține cu mâinile pe tastatură într-un birou curat, se datorează faptului că suntem suficient de competititvi în raport calitate/pret, comparativ cu vesticii europeni (iar indianul din New Dehli se gândește la fel, comparându-se cu mine). Am ieșit în stradă după Colectiv și am produs o mică deviație a istoriei acestei țări, oferindu-ne tuturor o pauză de la guvernările infractorilor.

Societatea românească discută astăzi, mai mult decât oricând, o grămadă de chestii, de la drepturile comunității LGBT la serviciile de taximetrie, pentru ca trăiesc într-o țară vie, în mijlocul unui popor care învață, care-și caută identitatea încă pierdută prin arhivele Securității sau prin vreun birou cu ghișeu opac. Era posibilă dezbaterea publică acum 20 de ani? Dar acum 15? Evoluția e peste tot în jurul nostru.

Să fii român, în 2016, nu înseamnă absolut nimic special. România e o geografie (foarte faină, ce-i drept), niște geopolitică, un amestec de sânge din Carpați, Balcani și Urali, o moștenire morală grea. Identităti similare pot trasa croații, nemții, ugandezii, nord-coreenii și orice alt grup care mai trăiește pe Terra zilele astea.

Patriotismul  la zi

Mi-am pierdut avântul patriotic din adolescență, când nu credeam că Vadim era nebun. Azi știu că mândria natională e e doar o formă de a ascunde propriile lipsuri prin aderarea la o idee pe care nimeni nu are tupeu s-o atace. Patriotismul, care zilele astea îl vedem pervertit în naționalism, e o soluție ușoară când îți cauți propria identitate. Cred că oamenii din generația mea nu au cum să-și iubească necondiționat România și nici eu n-o fac, dar cred că încep să înțeleg de ce suntem aici și asta înseamnă că mă împac cu țara mea.

Nu mă mândresc cu statutul de român pur si simplu, dar mă mândresc cu realizările mele în România, cu realizările fiecărui membru al familiei mele, cu proiectele, afacerile și cauzele pentru care trudesc prietenii mei români aici și oriunde prin lume. Cea mai bună carte de vizită e munca. Suntem aici pentru că vrem să fim parte din reinventarea acestei țări, care acuși face 100 de ani. Văd peste tot în jur muguri ai speranței că țara asta va mai exista și peste 100 de ani și va arăta altfel atunci.

România e o nebunie încă în curs de apariție. Uneori e faină, alteori mă scoate din minți, dar apoi îmi amintesc că sunt doar 26 de ani de când am pivotat și, în istoria unui popor, asta e doar o clipă. În loc de tradiționalele platitudini, un sincer: spor la treabă tuturor românilor!

PS: Dacă vreți să vă faceți un cadou fain de ziua României, mergeți să votați pe 11 Decembrie și nu mai reîncălziți ciorba mafiei.

Dacă vă place ce, cum sau de ce scriu, vă mulțumesc. Blogul are o pagină de Facebook, unde vă puteți exprima aprecierea în mod democratic, chiar și mai mulți deodată. Mă puteți urmări și pe Twitter, unde dau adesea ora exactă în domenii de activitate pe care nu le cunosc.

Mai avem nevoie și de moașe

Rândurile care urmează sunt scrise de mine și de Claudia, omul alături de care îmi petrec viața, mama copilului nostru. E o poveste extrem de personală pe care am decis să o împărtășim pentru o cauză în care credem.

Când am aflat că vom avea un copil, mie mi s-au înmuiat genunchii, apoi ne-am îmbrățișat și, timp de câteva zile, am trăit pe un norișor bizar de bucurie. Asta a fost până când ne-am dat seama că habar n-avem ce urmează.

Apoi au început întrebările. Unde mergem pentru naștere: într-o maternitate de stat sau la privat? E normală vreo durere, vreo manifestare a sarcinii? Când vom ajunge la maternitate cu bagajul pregătit încă din luna a șasea, cum se va desfășura ACEA zi din viața noastră? Ce se va întâmpla, la ce să ne așteptăm? În general, CE facem?

Știam doar ce nume va purta copilul (nu, dacă era băiat nu-l chema tot Mara), că vrem ca ea sau el să se nască natural și să-și înceapă viața la pieptul mamei, alăptat și iubit fără condiții. Am făcut aceste alegeri pentru că mecanismul prin care oamenii se nasc e deja perfect, testat deja de miliarde de ori. Continue reading Mai avem nevoie și de moașe

Ce rămâne după #Colectiv

Nu mai e nimic de scris. 32 de morți asfixiați într-un subsol, 140 de răniți arși, sute de oameni marcați pe viață și o clasă de mijloc care nu contează în goana după voturi a politicului, dar care fierbe ca o oală sub presiune. Zeci de oameni se zbat între viață și moarte în spitalele bucureștene, șocul tragediei din Colectiv n-a trecut, dar doliul național s-a încheiat și din această seară încep protestele de stradă. Trăim în țara în care doar morții sunt vinovați, dar asta e pe cale să se schimbe.

Când furia se răcește, mintea începe să formeze conexiuni. Ca și în ’89, nevinovați au murit pentru că noi să înțelegem că suntem într-un nou punct zero. Nu mai traversăm pe roșu, nici măcar când nu se vede nicio mașină la orizont. Nu mai dăm șpagă atunci când ni se cere și nici preventiv. Nu mai mustăcim la exercițiile de evacuare din clădirile în care lucrăm. Nu vom mai încălca regulile și vom veghea că o adevărată societate civilă, nu ca o adunătură de scandalagii fără cauză, la scrierea și adoptarea legilor acestei țări. Ne vom ridica standardele, nu vom mai accepta compromisuri. Vom dona sânge din obișnuință, nu doar în clipele de criză. Mai presus de toate, ne vom respecta unii pe alții, chiar dacă asta ne costă 3 minute sau 3 lei în plus.

Mai e ceva, la fel de important: nu uitați, oameni buni! Ne vom frământa, vom ieși în stradă și vom mai produce hectare de text pe net, dar adevărata renaștere a acestui popor va veni doar atunci când vom începe să ne alegem lideri care să reprezinte cetățeanul și nimic altceva.

Nu-i uitați pe Piedone și pe Oprea, împreună cu întreg partidul lor de ciocoi grobieni, care ne scuipă în cap. Nicolicea, Vochițoiu și orice alt membru al acestui partid. Continue reading Ce rămâne după #Colectiv

Mi-a fost milă

Ies de la întreprindere, grăbit să ajung la dentist. E o după amiază fierbinte de vară, dar adie o briză de Dâmbovița plăcută sub un cer de un bleu ciel (cum altfel?) impecabil. Aștept troleul la umbra unui pom, într-o stație pe Polizu.

Lângă mine apare un bătrân și începe să-mi vorbească. Nu pare nebun și mi-e milă de cei ca el, rămăși singuri și dornici să comunice, așa că îl ascult zâmbind și îl încurajez mormăind câte ceva din când în când. Asertivitate de manual.

Are cam 90 de ani, miroase a tămâie și pare că vede foarte puțin cu ochii de un verde spălăcit, pe sub sprâncenele albe și stufoase. Îmi spune că e veteran de război, a făcut parte dintr-o divizie de blindate ajunsă în Al Doilea Război Mondial până aproape de Stalingrad, în ultimele zile ale asediului nemțesc. Îi revine în minte ruperea încercuirii și cum erau pregătiți să lupte cu rușii, dar aceștia n-au vrut să-i înfrunte, pentru că îi interesau doar nemții. Români marginalizați chiar și de moarte, mă gândesc eu. Continue reading Mi-a fost milă

Ce înseamnă 90% ?

Acum câteva săptămâni scriam despre temerea conducerii Bisericii Ortodoxe Române de a cere părinților să completeze o cerere pentru a își înscrie copiii la ora de Religie.

Ieri a fost ultima zi în care se puteau depune aceste cereri și ministrul educației anunța după amiază că procentul celor înscriși este de 89,75%. Să zicem 90%, de dragul cifrelor rotunde. Vă reamintesc faptul că procentul românilor care și-au declarat religia la recensământul din 2011 este de 99,8 %, iar ateii și cei fără religie sunt doar 0,2% din populația acestei țări.

object09
Sursa foto: ImageBase.net

Acestea fiind premisele, intriga mi-a oferit-o, involuntar, Ciprian Muntele într-o postare pe FaceBook, pe care o citez cu acordul autorului: Continue reading Ce înseamnă 90% ?