Copilărind, în anii ’90, în micul meu orășel din Nord, șansele de a zări vreodată o așchie din viitorul umanității n-au fost tocmai bune. Evident, nu mi-am pus niciodată problema asta, ci din contra, mereu mi s-a părut că am avut toate oportunitățile de cunoaștere și dezvoltare din lume. Până la urmă, crescând într-o casă plină de cărți și cu un televizor pe care, în fiecare weekend, rula Teleenciclopedia, ce altceva mi-aș mai putea dori?

Nu am avut literatură science-fiction în biblioteca de acasă, dar am avut Star Trek la televizor. Space, the final fronteer! Urmăream serialul, curios de națiile de extratereștri pe care-i vor mai întâlni Picard, Kirk și Data printre galaxii. Cred că acolo a fost primul meu contact cu ideea de Univers dincolo de orașul, țara și planeta mea. Spațiul cosmic a rămas la fel de puțin reprezentat în imaginația mea de șoarece de bibliotecă până când am ajuns pe internet, unde, timp de vreo 10 ani, am citit sporadic articole legate de explorarea spațială, începând de la aselenizare până la Curiosity Rover, robotul care explorează azi planeta Marte.

Acum doi ani abia, la bătrânețe practic, mi s-a aprins imaginația definitiv. Sătul de traiul în întuneric, am pus mână pe un roman SF și l-am citit în câteva seri de primăvară. Era 2001: O odisee spațială, a lui Arthur C. Clarke. Ce nebunie de poveste trebuie să fi fost în 1968, când a fost publicată! În 2014, pentru mine, a fost o mare surpriză lipsa extratereștrilor cu ochi de melc și am găsit pur și simplu fascinant amestecul de filosofie, știință și futurologie, așa că nu m-am oprit aici. Aveam în colecția mea o trilogie a unui domn pe nume Asimov: Fundația, Fundația și Imperiul, A doua Fundație. Opt sute de pagini mai târziu, eram complet zdruncinat.*

Anul 2015 a trecut că o clipă și deja vizualizez lunile următorului an și poveștile fiecăreia: prima zi de naștere a Marei, prima excursie în trei în Moldova, primul zbor în trei spre țările calde, evadarea din final de sezon în Vamă și plimbarea de la munte, micile ajustări ale apartamentului nostru și câte un joc de v-ați ascunselea pe zi. În microuniversul nostru paginile calendarului sunt pictate în culori vii și ne proiectăm împreună într-un viitor reprezentat schematic, simplificat aproape de naivitate, cum numai mințile noastre pot croșeta prin imensitatea timpului.

Chiar dacă nu vizualizăm secole de regi și regine înșirate pe masă, într-o anumită măsură toți percepem timpul ca un spațiu, fie prin felul în care ne mișcăm conceptualizând timpul, fie prin felul cum ne poziționăm spațial trecutul și viitorul față de prezent sau de impresia că timpul este ca un râu. Propriul limbaj ne oferă o fereastră către felul cum percepem timpul, dar de asemenea modelează felul în care percepem timpul. Timpul ne surprinde și nedumerește constant. Nu-l putem scrie. Nu-l putem vedea. Nu-l putem capta în niciun fel. Astfel, posibilitatea de a vizualiza timpul, fie și în anumite limite, ne ajută să-l manevrăm mental și chiar ne netezește drumul către călătoria prin timp.

Fragementul de mai sus, în traducere proprie, e extras din Time Warped, o carte extraordinară despre timp și relația noastră cu acest tiran nevăzut al universului. Cred că n-aș putea trăi fără să vizualizez timpul, de aceea am mereu pe birou un calendar pe care îmi măzgălesc întâlniri, proiecte, termene pe care le am de respectat și, cu bucurie în suflet, chiar concedii, într-o nesfârșită anxietate că voi rata ceva important. Cum ar fi de exemplu să plec în concediu…

Începând din Ianuarie voi avea un alt fel de calendar, atât la biroul de acasă, cât și la cel de la corporație. Calendarul științific 2016 îmi va servi câte o doză mică de cunoaștere (fizică, matematică, biologie, astronomie, chimie, medicină și multe altele) în fiecare zi și cine știe pe ce subiecte SF mă apuc de croșetat cuvinte aici de-mi pierd ambii cititori…