Am rămas înmărmurit, ore întregi a rămas deschisă şi am privit-o de zeci de ori. Nici măcar o dată n-am putut să o închid. N-am văzut niciodată o imagine mai tristă.

Katherine îşi petrece ultima noapte alături de soţul căzut la datorie în Irak, ascultând muzică de la nunta ce urmau s-o aibă la întoarcerea lui acasă. Alături de ei, nevăzut, e fiul nenăscut al celui care se odihneşte sub drapel…

Povestea acestei fotografii e undeva în cele 12.000 de cuvinte câştigătoare de Pulitzer în 2006 – Final Salute se numeşte textul. E cutremurător ce am citit acolo, dar parcă nimic nu se compară cu emoţia aproape tangibilă care se revarsă din imagine. Mii de cuvinte au născut o poveste, dar n-au reuşit să spună mai mult decât o fotografie.

Nici toate cuvintele din lume cred că n-ar reuşi.

Sursa foto: Pulitzer.org

Articole similare:

1. O mie de cuvinte

El este Asamoah Gyan, un om care a scris o pagină din istoria fotbalului african.

Vineri seara s-a jucat Uruguay – Ghana, un sfert de finală fără vedete coborâte în iarbă din Olimpul fotbalului, un meci care promitea doar o semifinalistă atipică pentru un Campionat Mondial inedit. În mintea mea de împătimit al sportului rege, uruguayenii erau favoriţi, dar ghanezii au punctat primii, chiar înainte de pauză, la torpila  lui Muntari. Africanii au continuat să ţină frâiele meciului, cu Gyan mereu în coasta apărării uruguayene şi doar lovitură liberă de 1-1 a lui Diego Forlan a trimis meciul în prelungiri. Frumosul duel între eleganţa latinilor şi forţa africanilor s-a consumat parcă fără să-l simţim, încă 29 de minute peste primele 90.

Şi a venit minutul 120, ultimul al prelungirilor… Ghanezii atacă şi au o ocazie uriaşă la şutul lui Apiah, respins de pe linia porţii de golgeterul uruguayan Luis Suarez, mingea vine la Adiyah care reia cu capul spre butul fără portar şi acelaşi Suarez respinge… cu mâna! E cartonaş roşu pentru uruguayan şi penalty pentru ghanezi, care sunt la un şut distanţă de a fi primii africani care joacă o semifinală de campionat mondial. Primii!

Omul care înscrisese din penalty cu Serbia, apoi din nou cu Australia şi dăduse golul victoriei din prelungirile meciului cu SUA, Asamoah Gyan, aşează mingea pe punctul cu var. Ghanezii aşteptau o nouă reuşită a golgeterului lor, Africa întreagă aştepta un gol istoric, însuşi Gyan se simţea probabil noul Roger Milla. Elan de trei paşi şi vine şutul… în bară! Uruguayenii se închină la transversală care i-a ţinut în meci, în timp ce Gyan îşi acoperă faţa cu palmele şi plânge în drum spre bancă. Face doar câţiva păşi până să se prăbuşească. Istoria l-a doborât pe acest ghanez atât de puternic şi pare că nu se va mai ridica vreodată.

Dar se ridică şi tot el e primul care bate o lovitură de departajare pentru Ghana. Mingea zboară perfect în vinclul din stânga portarului. Imparabil! Gyan e acelaşi jucător, la mai puţin de 5 minute de ratarea cariere sale. N-a mai greşit şi probabil nu va mai greşi mult timp un penalty, dar istoria va reţine doar lovitura sa ratată din minutul 120. Şi jocul merge inainte! Pentru Ghana ratează Mensah şi Adiyah, iar “El Loco” Abreu fentează portarul şi face scăriţa la penalty-ul decisiv. Uruguayul e în semifinală cu Olanda, Africa plânge.

Plânge şi Gyan, nereuşind probabil să înţeleagă cum a putut să rateze în ultimul minut. E trist acest tablou, însă nu lacrimile învinşilor scriu istoria.

Foto de la Telegraph.co.uk si Reuters

Articole similare:

1. EURO 2008 – Pronosticuri pentru sferturi
2. Transferul Mileniului (I)

Restul e poveste şi… durere. Mă dor tălpile după multe ore de concerte şi ceafa mi-e încă înţepenită după apocaliptice zguduiri ale capului pe ritmurile legendelor de pe scenă  – dulci dureri după straşnicele concerte de la Sonisphere!

Încălzirea de vineri

Festivalul meu a început cu o ploaie plăcută deasupra ultimelor acorduri Volbeat şi, cât am apucat să citesc un Guinness, au şi urcat pe scenă războinicii Manowar. Mi-au plăcut, deşi nu mă aşteptam. În plus, mi-au demonstrat cât de mult tânjesc românii după un dram de respect, adică exact ce le lipseşte în istoria recentă. Atitudinea lui DeMaio şi discursul în limbă romană au apropiat trupa de public, care i-a aplaudat şi acompaniat fără reţinere. M-au păcălit şi pe mine.

După ei au intrat veteranii Accept, pe care nu-i auzisem niciodată şi nici n-am aflat că prestează la Bucureşti până în ziua show-ului. Mare surpriză şi excelentă impresie mi-au lăsat “buneii” teutoni! Trupa care cântă din anii ’70 şi-a câştigat un fan în 2010, după două ore de live excelent, aşa mi se pare că se scrie istoria muzicii, nu? Păcat că n-au avut publicul pe care-l meritau. Dar asta a fost doar incalzirea…

Careul de aşi

Sâmbăta am început-o la imensa coadă a metalistilor veniţi pentru aşa-zisul Big Four. I-am ascultat de la distanţă pe Anthrax, dar până să răzbesc prin organizarea de cetate medievală a locaţiei au terminat şi s-au făcut nevăzuţi. Viaţa-i dură la metale grele.

După berea de rigoare, pe scenă au urcat Megadeth. Sincer, nu m-a încântat niciodată trupă asta, poate din cauza antipatiei sincere pe care o am pentru solistul Dave Mustaine. Om sunt şi eu… Dar Megadeth live au sunat chiar straşnic, mai ales instrumental şi le-am mai dat o şansă în playlist-ul meu zilnic. Să fie sănătoşi şi să aibă noroc de sonorizări mai fericite, zic.

Adevărata încălzire pentru ce avea să urmeze la lăsarea serii a fost prestaţia Slayer! Nici pe ei nu-i ador, dar mi-au plăcut foarte tare sâmbătă. Energia pură şi cheful de live pe care l-au arătat americanii mi-a făcut bocancii să tremure şi capul să se zbuciume singur, în neştire. A fost exact ce aveam nevoie şi, după ora de thrash metal cinstit şi domol am făcut paşi timizi spre centrul mulţimii, pentru că urmau zeii… Metallica.

- VA URMA -

Nu exista articole similare.

Construit ca o temniţă în care domneşte Răul în formele sale cele mai odioase, universul dostoievskian este scena pe care demonul moral Nikolai Stavroghin îşi împleteşte destinul cu cel al revolutionarului Piotr Verhovenski, ucigaş fără scrupule şi lider al unei bande de nihilişti care anticipează socialismul sângeros al secolului XX. Atras de misterul care-i incojoara pe cei doi eroi profund negativi ai romanului, cititorul descoperă treptat ticăloşiile pe care aceştia le ascund.

Demonul moral

Trecutul tulbure al lui Stavroghin şi purtarea excentrică din societate îi câştigă în scurt timp titlul de nebun dar toate îi sunt iertate prin prisma irezistibilei sale carisme. Însă el nu e nebun în sensul perceput de societate, ci trăieşte într-o lume a experimentărilor pe propriul său suflet: pare să îşi dorească suferinţa celor din jur pentru a se răni pe sine. Râsul diabolic care însoţeşte infamele sale relaţii cu femeile şi sângele de pe mâinile demonului moral care este Nikolai Stavroghin îl transformă pe eroul lui Dostoievski într-un adevărat monstru imposibil de descifrat, simbol etern al Răului.

Stavroghin respiră Răul. El este Răul. Spre deosebire de Raskolnikov(eroul din Crimă şi pedeapsă), Stavroghin încearcă în zadar să-şi elibereze cugetul de crimele sale,  căutarea unei ieşiri fiind zadarnică, pedeapsa supremă din parte unui scriitor care îşi târăşte personajele în păcat, dar le arată mereu calea către izbăvire. Uluitoarea spovedanie la călugărul Tihon deschide o fereastră către sufletul acestui nefericit damnat şi aruncă o lumină nouă peste întreaga poveste, împingând cititorul către o prelungă meditaţie. Şi asta nu e tot…

Demonii revoluţionari

Păstrându-şi sângele rece în momentul când apasă pe trăgaci sau când înşeală pe cei a căror încredere o câştigă ca un escroc veritabil, Piotr Verhovenski îşi pierde cumpătul doar în faţa calmului lui Stavroghin, pe care îl visează lider al Revoluţiei al cărui exponent este. E greu de spus însă care dintre cei 2 este mai odios, pentru că Piotr conduce o organizaţie secretă menită să răstoarne ordinea în Rusia ţaristă prin crimă şi calomnie.

Manipulat de abilul Verhovenski, grupul de “revolutionari” derutaţi acţionează anticipând socialismul necruţător care îşi va  atinge apogeul prin comunism şi fascism în Europa secolului XX. Prin vocea teoreticianul Şigaliov, care explică entuziast crimele care urmează a fi comise, Dostoievski observă direcţia tragică în care se îndreaptă noua ideologie:

Fiecare membru al societăţii îl supraveghează pe celălalt şi este obligat să denunţe. Fiecare aparţine tuturor, şi toţi fiecăruia în parte. Toţi sunt sclavi şi egali în sclavie. În cazuri extreme calomnia şi omorul, esenţialul însă este egalitatea. Mai întâi şi întâi scade nivelul culturii, ştiinţelor, talentelor. Un nivel înalt al ştiinţelor şi talentelor este accesibil numai unor capacităţi superioare, dar nu e nevoie de capacităţi superioare! Capacităţile superioare totdeauna acaparează puterea şi devin despoţi. Capacităţile superioare nu pot să nu fie despotice şi întotdeauna au adus mai multă pervertire decât folos; ele trebuiesc eliminate sau executate. Unui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un Shakespeare este omorât cu pietre, iată ce este şigaliovismul! Sclavii trebuie să fie egali: fără despotism n-a existat încă nici libertate, nici egalitate, dar în turmă trebuie să domnească egalitatea. Şi iată deci şigaliovismul!

Un roman uriaş

Un roman uriaş. Asta pot spune despre Demonii lui Dostoievski.

Dacă l-am înţeles în totalitate? Cu siguranţă nu, e o carte care se digeră mental foarte greu.

Dacă îl voi reciti peste 10 ani? Cu siguranţă voi reciti Demonii, împreună cu toată opera lui Dostoievski din care mai am de devorat microromanele şi Jurnalul de scriitor.

Este Dostoievski stăpânul minţii celui care-l citeşte? Fără îndoială.

O recomandare de final? Lăsaţi-vă stăpâniţi de un geniu şi … citiţi clasicii!

Nu exista articole similare.

Viaţa e ca geometria în spaţiu.

Drepte se întâlnesc uneori şi formează plane, micro-habitate pitoreşti pentru bucurii simple ca triunghiul, cercul sau trapezul, la fel ca drumurile unui mic matematician rătăcit printre axiome cu iz de poezie. Alteori dreptele trec una pe lângă cealaltă fără să se intersecteze, salutându-se cu părere de rău că n-au putut lăsa o moştenire comună, la fel ca oamenii care sunt pentru o clipă aproape pe scena infinită a timpului dar nu îndeajuns de mult încât să deseneze propriile linii.

Viaţa e complexă. A mea nu face excepţie, e “un circ” cum îmi spunea cineva nu demult. În ultimii 2 ani am pierdut câteva repere interne fără de care aş fi crezut că sunt pierdut în trecut. Am aflat că nu se moare din asta, dar nici cale de mijloc între noul eu şi vechiul eu nu există. Aşa e omul, când se schimbă pe sine şi îşi foloseşte toată energia în entuziasmul unei vieţi noi rămâne vulnerabil la cel mai de temut duşman – sufletul surd la vocea raţiunii. Nu poţi să te ascunzi de tine niciodată.

Am înţeles din cugetările ultimelor zile de ce sunt antisocial şi adesea nesuferit. E simplu: nu poţi să te simţi bine cu alţii cât timp nu te simţi bine cu tine. M-am purtat ca Vlad cel nou de câteva ori în ultimul an, făcând rău unor oameni care nu meritau asta şi abia acum înţeleg cu adevărat unde am greşit. Mi-am descoperit cele mai mari slăbiciuni în timpul ăsta. Am multe să-mi iert, dar nu-mi stă în fire să fac asta fără interminabile procese de conştiinţă. Sunt undeva destul de jos pe scara binelui, însă regretele sunt de prisos, dacă nu vin cu o schimbare. La asta lucrez chiar scriind mărturisirea asta.

Zilele astea sunt pus în faţa unei noi intersecţii de drepte în geometria vieţii mele. Aş fi vrut să nu iau singur decizia pe care am luat-o deja, dar am învăţat că asta se întâmplă când încerci să te minţi. Ajungi să crezi că eşti altcineva şi masca te orbeşte. Te pierzi în mulţime şi la întrebări îţi răspunde doar ecoul.

Nu exista articole similare.

El la vreo 26-27 de ani, bine făcut, solid, curat, în obişnuitul trening de sub care se ghiceau nişte muşchi de muncitor pe şantier sau tâlhar-atlet mergea încruntat, cu mâinile în buzunare, cu un pas înaintea femeii. Ea, nici frumoasă dar nici urâtă, îmbrăcată ţipător în roz şi albastru, cu sârmă ghimpată de aur la urechi, avea maxim 23 de ani şi o gură mare pe care o folosea să-şi spurce bărbatul cu o dibăcie demnă de o cauză mai bună.

În 50 de metri de trotuar ţiganca a reuşit să nu-i rateze bărbatului nicio rudă, vie sau nu, culminând cu o palmă peste ceafă pe care am surprins-o cu un colţ de ochi. Când părea că a terminat şi tocmai treceau prin spatele meu, femeia şi-a amintit că soacra-sa nu primise întreaga ei atenţie şi a început iar s-o înjure urlând, cu un pas în spatele bărbatului care mergea tăcut. N-am urmărit cuplul cu privirea, dar am auzit atât:

El: Fă, taci dracu odată! Suntem pe stradă, nu vezi?
Ea: De ce să tac? Să tacă mă-ta aia curvă ca şi sor-ta.

Au urmat în decurs de 3 secunde câteva sunete înfundate de tip jap-buf. Când m-am întors ţiganul nu mai era in raza mea vizuală, iar femeia zăcea pe jos, ţinându-se de burtă, într-un spasm de durere. Încasase câţiva pumni sau câteva palme serioase care o doborâseră ca pe un sac de cartofi. O secundă mai târziu de după colţ apare ţiganul: Hai fă! Mai stau mult după tine? Ea se ridică şi… începe să-l înjure exact ca mai înainte! Se pierd amândoi în piaţă, moment în care ajunge şi taxiul meu. Mă urc şi cuget după cum urmează.

Femeia din exemplul meu merita să-i fie închisă cumva gura, cum merită multe femei care îl fac pe Belzebut să pară un mieluşel blând şi nevinovat. Pumnul nu e însă soluţia, chiar dacă unele sunt rele din fire şi rele de gură. De ele mai bine nu te apropii, dar asta e altă discuţie. Ce nu înţeleg e cum poate continua convieţuirea între cei doi după ce o ceartă, perfect normală şi uneori necesară pentru reglarea frustrărilor în cuplu, se termină cu palme peste cap şi şuturi în fund. Cum reuşeşte ea să doarmă în acelaşi pat cu un bătăuş care-şi varsă amarul pe ea prin upercuturi şi croşee ca-n filmele cu Van Damme? De ce nu pleacă pur şi simplu? Ce s-a întâmplat o dată, sigur se va repeta, e natura umană.

Evident, femeile vor spune că e greu să pleci din casa ta, să-ţi laşi viaţa de până atunci şi să te smulgi din ghearele confortului casnic. Deja situaţia e complexă dacă sunt nişte copii implicaţi în ecuaţie, nu? Ei bine, nu! Din orice situaţie există o ieşire, fie că e simplă sau impusă de disperare, ea există. Frică de necunoscut şi de independenţă subjugă mintea să accepte o viaţă de teroare, dar ce e oare mai rău decât teroarea? Necunoscutul? În niciun caz.

Cred că ştiţi cu toţii măcar un caz de genul ăsta şi aţi avut măcar o dată dilema pumnului. Ce aveţi de spus?

Nu exista articole similare.

Cântecul are aproape 30.000 de vizualizări de ieri până azi. Îi dau 3 zile până să facă un milion.

Nu exista articole similare.

Daniel e bolnav de leucemie însă.

A fost diagnosticat în Octombie 2009 şi de atunci urmează un tratament, dar evadarea din ghearele cancerului înseamnă o operaţie care, evident, nu se face în România. Salvarea sa costă cel puţin 120 de mii de euro. Familia Răduţă are nevoie de noi pentru a putea continua să existe. Citiţi povestea lor aici.

Daniel vrea să-i poată fi tată băiatului său. Iată conturile în care puteţi dona pentru a-l ajuta în lupta sa cu viaţa. Ambele sunt la deschise la Banca Transilvania.

EUR: RO72BTRL06404201F02712XX
RON: RO57BTRL064013HAF02712XX

În câteva zile s-au strâns aproape 40 de mii de euro. Daniel poate să renască, copilul său poate avea un tată.

Articole similare:

1. Uman. Umanitar. Leucemie vs viata

Mă întreb ce-aş face dacă aş avea buletin de Colegiu 1 şi aş avea de ales între Honorius Prigoană şi Radu Stroe. La cei 23 de ani ai săi, juniorul familiei Prigoană îmi aminteşte de Bart Simpson, doar că prezenţa sa nu mă amuză deloc. Nu l-aş vota niciodată. Radu Stroe a fost comunist şi de 20 de ani practică politica din umbră, valsând graţios între Guvern şi Parlament ca o frunză în bătaia vântului. N-aş pune ştampilă pe el sub nicio formă. Şi atunci?

Cine da bătălia aici? Vechea gardă, politicianul orbit de strălucirea doctrinei volatile şi atât de mânjit de noroi pe pantofi încât nu le mai ştie culoarea politică, îl trimite în scenă pe Stroe. Că atât se poate, atât avem, atâtea parale face! Dar iată că din ceaţa istoriei post-decembriste, pe un cal alb imaginar şi un Lamborghini negru real, răsare salvatorul Honorius! Încărcat de proiecte legislative ca un om mare, aşa se prezintă tânăra speranţă portocalie. Pecetea politicii liberale făcute de un comunist şi emblema tinerei generaţii seci şi înecate de nulităţi se chinuie să strălucească din noroi în Colegiul 1. Dureros de clară această oglindă a societăţii noastre!

Trista alegere pe care o au de făcut oamenii din Colegiul 1 îmi ridică un mare semn de întrebare. Se va sfârşi vreodată ceaţa valorilor din societatea noastră? Înclin să cred că da şi sper chiar că se va întâmpla în timpul vieţii mele, dar mă tem că punctul critic nu a fost atins încă. Vom vedea mari mişcări de stradă când se va întâmpla asta, probabil undeva la finalul de mandat al actualului preşedinte. Se va simţi atunci lipsa unei personalităţi puternice care să mobilizeze masele către vot şi către dispute raţionale argumentate, în sens constructiv.

Sau poate greşesc şi meşterii păpuşari croiesc deja acel lider şi-i îndrumă paşii prin noroi către glorie. Îl zăreşte cineva?

Articole similare:

1. Viol prin SMS
2. Noiembrie cald

Când sunt acasă, pe lumea cealaltă, deschid televizorul pe ştiri, documentare sau sport. Altceva nu mă interesează. Unul dintre televizoare merge mai mereu pe ştirile de la Realitatea TV(un post care până nu demult era vizionabil fără senzaţii de greaţă) şi, urmărind sporadic ce se întâmplă acolo timp de o săptămână, am tras o concluzie pe care o voi pune sub forma unei reţete, sau a unui sfat dacă vă convine mai bine.

Nu merită să te uiţi la ştiri mereu, pentru că aceste programe, sărace în informaţii tratate cu responsabilitatea unor jurnalişti adevăraţi, nu vor face decât să inducă individului din faţă ecranului o stare de indiferenţă care, odată generalizată, rezultă în exact starea de amorţire a cugetului şi uitare a valorilor care domneşte în România. În schimb, neputând sta complet deconectaţi de la realitatea în care trăim, este suficient să luăm o porţie de ştiri la fiecare 7 zile. Nu se pierde nimic important, dar se câştiga mai multă linişte şi ceva timp de pierdut cu alte ocupaţii mai productive, cum ar fi: fizică nucleară, eradicare cancerului sau acoperirea găurii din stratul de ozon cu un mare plasture.

Aşadar copii, sfatul inginerului calm: Pentru o viaţă sănătoasă uitaţi-vă la ştiri o dată pe săptămână!

În cazul supradozelor consultaţi biblioteca, librăria sau anticariatul! Asta am scris-o foarte repede şi cu voce piţigăiată, vă rog să vă conformaţi în citire.

Articole similare:

1. Cum sa faci trafic, daca esti smecher
2. Pisi, cine-ti sufla la urechiusa?
3. Campania dauneaza grav sanatatii