Am lipsit mult și o să mai lipsesc. Mi-am lipsit mult și acum știu că furtuna nu e nici pe aproape să se fi încheiat. Descopăr energii nebănuite în mine și în vremurile astea urâte înțeleg ce înseamnă privilegiul unui tânăr vlăstar de a crește zi după zi spre soare. Abstractă analogie…

A avea răgazul să-ți asculți propriile bătăi ale inimii, să-ți simți propriile gânduri care adie, acestea sunt privilegii pe care puțini le au. În lipsa propriei naturi, simt că într-un fel am fost norocos cândva. Acum rezist crizei de oxigen în brațele unui alt fel de noroc, poate cel mai mare sortit omului mic. 

Dacă o să revin vreodată să fim cu toții o gașcă aerisită la mansardă nu știu. Dar sigur nu dispar de tot, e privilegiul strigoilor blânzi.

Nu exista articole similare.

În București există o stradă pe care oamenii o răpesc traficului și o dăruiesc artei urbane în fiecare an. Street Delivery pe Arthur Verona e o victorie a culorilor în față betoanelor, un triumf al curiozității în fața ignoranței și un prilej de a regăsi plăcerea plimbării pe o stradă care nu seamănă cu nicio alta. Vara trecută, pe strada asta, un fotograf nu a putut rămâne simplu privitor la spectacolul vieții. Din pasiunea lui și din zbenguială Street Delivery a ieșit o expoziție de fotografie care are vernisajul chiar azi.

Daniel e colegul meu de uzină, un prototip al artistului amator modern care investește mult în pasiunea lui și merită o șansă. Poate Street Photography @ Street Delivery e momentul lui. Zic să ne vedem la Cărturești, pe Arthur Verona 13-15, în seara asta pe la 7 jumate și să-l judecăm cu ochii noștri.

Nu exista articole similare.

Istorie am învăţat până prin clasa a 11-a, păstrând mereu o fărâmă de pasiune, mai mult pentru citit şi rumegat informaţii decât pentru cunoaşterea seacă a unui şir interminabil de nume, locuri, şi date. Aşa cum se întâmplă cu orice demers de standardizare a unei pasiunii vii, şcoala a reuşit să-mi provoace repulsie faţă de istorie, cerându-mi să memorez în loc să mă îndemne să înţeleg. Norocul meu a fost că am avut profesori buni, care au încercat să ne înveţe câte ceva, pentru că la generaţia mea încă s-a mai putut. Evident, atunci n-am ştiut să apreciez.

Mai târziu, după gaura neagră a conştiintei numită facultatea de electronică, mi-a revenit gustul pentru cele vechi, uitate şi neînţelese. Am dezvoltat o pasiune pentru Al Doilea Război Mondial, conştientizând că istoria modernă nu a cunoscut vreun punct de inflexiune mai însemnat. Oamenii ştiu încă puţine despre acest război, despre Holocaust, despre foametea ucraineană sau despre cel mai prolific ucigaş al secolului XX – Stalin. Informaţia există pe Internet, în cărţi şi documentare, dar puţini sunt cei cărora le pasă. De ce le-ar păsa, la urmă urmei? Încerc un răspuns la final, mai aveţi oleacă de răbdare.

Sunt evenimente pe care le trăim fără să conştientizam însemnătatea pe care o au peste ani, sunt ştiri peste care trecem aşa cum am fost învăţaţi în şcoală: numărăm morţii, trecem în revistă pagubele, ne fixăm în minte chipul uman al râului şi ne mirăm că babele la biserică. Nu judecăm, refuzăm să filtrăm informaţia, nu ne luăm răgazul să vedem lucrurile la rece şi pierdem esenţialul, uităm care e scopul pentru care ne informăm. Vrem să ştim nu pentru a ne îngrăşa memoria cu date cu puţine conexiuni între ele, ci pentru a fi mai inteligenţi mâine dimineaţă, mai bine pregătiţi pentru orice ar aduce ziua de mâine.

Vine un moment în viaţa oricărui om care nu se îngrijeşte doar de stomac(sau care s-a îngrijit destul) când trebuie să-şi reevalueze relaţia cu istoria. Pentru mine acea zi a fost 11 Septembrie 2001, ziua oficializării războiului pentru petrol. Nu contează ce cred eu despre acea zi şi ce s-a întâmplat după aceea în lupta împotrivă terorismului, importantă e menţinerea în viaţă a judecăţii fiecăruia. Recent trâmbiţata moarte a lui Bin Laden, reală sau nu(e mai puţin important), e ceea ce în psihologie se numeşte “closure”(închiderea ciclului de suferinţe generate de o anumită traumă, într-o definiţie aproximativă, a unui necunoscător). Un capitol al istoriei s-a închis, lumea poate merge mai departe aşa cum a mers şi după Al Doilea Război Mondial, şi după comunism, şi cum va merge şi după criza financiară.

Istoria nu e o ştiinţă exactă, cronica o scriu învingătorii războaielor mici şi mari, e o relatare subiectivă cu mult substrat care de obicei rămâne ascuns. De ce să ne pese de sensul istoriei? Pentru că viitorul nu se construieşte niciodată începând de azi, ci de la ziua de ieri.

Nu exista articole similare.

În viaţă ai voie să crezi şi să simţi ce vrei, la fel cum ai voie să taci când eşti întrebat “De ce?”.

În viaţă trebuie să gândeşti de unul singur, înainte de a-ţi deschide mintea către alte viziuni. Ideal ar fi să poţi gândi singur şi după aceea.

În viaţă n-ai de ce să te temi de schimbare, dar trebuie să simţi şi să înţelegi de ce ai nevoie de ea, înainte să faci primul pas.

În viaţă trebuie să înţelegi că oamenii nu se schimbă, că esenţa lor rămâne aceeaşi. Când înveţi să nu-ţi pese ţi-ai câştigat liniştea. O meriţi.

În care viaţă? În viaţa asta, care se întâmplă chiar acum, cea în care tu eşti propriul tău stăpân.

Articole similare:

1. Sa fii copil
2. Idei in dialog(II)
3. Noapte cu luna plina

Un tramvai, un vatman, un mort

Propun să nu ne grăbim în a îndosaria accidentul nefericit de la Iaşi, unde, în primăvara lui 2011 un tramvai a zdrobit un om într-un carambol cu 5 maşini într-una din marile intersecţii ale oraşului. Niciodată nu citesc o ştire care mă interesează cât de puţin pe un singur site românesc. Vă sfătuiesc să vă feriţi de o singură opinie alterată politic şi să citiţi întotdeauna cel puţin 2 versiuni, aparţinând de trusturi de presă diferite. 

Am văzut ştirea la ProTV din întâmplare, la jurnalul de seară de luni. Pe scurt, suna cam aşa: tramvai din 1973, cumpărat cu 250 de euro din Germania, vatman cu antecedente la cârma aceluiaşi tramvai, un mort nevinovat. Azi am căutat ştirea pe HotNews. Suna cam aşa: tramvai din 1973, donat de darnicul Guvern al imaculatei Elvetii, vatman cu antecedente, un mort nevinovat. Aceleaşi informaţii apar şi în Adevărul de ieri.

Azi, tot la ProTV şi tot din întâmplare, ascultam ştirea despre accidentul de la Iaşi făcându-mi de lucru prin bătătură. Ancheta indică o posibilă cădere de tensiune(adică fără niciun vinovat) şi aud sintagma “vatman vitezoman” şi primele estimări care indică o eroare de manipulare. Municipalitatea, demnă extremitate a statului român, retrage cele 13 tramvaie de 38 de ani din circulaţie şi se porneşte isteria naţională a tramvaielor-sicriu, chestie perfect normală aparent. Care e problema, totuşi?

Vinovaţii şi scaunele lor moi

În afară de moartea unui om care aştepta verdele la semafor, problema  vatmanului Cristian Diaconu e că va face închisoare, sentinţa sa e ca şi scrisă. A ucis el din culpă? Eu, un hamster de corporaţie care scrie rândurile astea de la 400 de kilometri de scena măcelului nu pot decide, justiţia romană de 2 bani va răspunde la întrebarea asta, dar cu siguranţă nefericitul vatman nu e unicul vinovat al tragediei de la Iaşi.

Aici ar trebui să intervină presa, dacă ar fi un organ sănătos al unei democraţii cât de cât normale. Oamenii aşteaptă de la presă vinovaţi din aparatul de stat, oameni pe care i-a durut la un metru în spatele scaunului cu funcţie de călătorii plătitori de taxe. Rablele de pe şinele din toată ţara nu s-au teleportat aici din spaţiu, cineva le-a adus şi a aprobat circulaţia lor. Vinovaţi există mai mulţi şi toţi au putere de decizie, scaune moi şi un mare morcov lipsă. Cristian Diaconu e un amărât care a picat la mijloc şi atât.

Necazul ăsta de la Iaşi e o ocazie ca presă să se reabiliteze. Aştept de la jurnalişti investigaţii, reportaje cu probe, dezvăluiri şi scaune clătinate sau chiar răsturnate. Ei trebuie să-şi probeze rangul de a patra putere în stat, una care poate dărâma tabla de şah la care joacă cei mari. E imposibil ca un jurnalist isteţ să nu găsească o poveste mare dacă sapă puţin prin depourile ieşene.

Ştachetă nenorocită, marş sus!

E uşor să dai pulimii poveşti de mahala cu divorţuri intoxicante. Orice scrib cu un neuron de schimb poate să vorbească 15 ore pe zi despre apocalipsa care bate la uşă (că nici sonerie n-avem) şi să bage în sperieţi pensionari, gospodine şi copii slabi de înger. Când există probe video, e uşor să desfiinţezi un limbric de tipul lui Severin care suge din labirintul intestinal al statului român de mulţi ani şi se intitulează om politic european, dar nu e deloc uşor să sapi prin cotloanele mizerabile ale aceluiaşi organism.

Poate că e vremea să cerem mai mult de la presa pe care o consumăm avizi zilnic. E vremea ca ei să ne recâştige şi să învie, că prea se moare uşor în ţara asta.

Articole similare:

1. Umbra alegerilor la Iaşi
2. Clarificare electorala neidentificata
3. Stai, făăă, că ăsta e luat!

Articole similare:

1. Un domn adevarat
2. Poanta saptamanii
3. Am cu ce, ba!

Vreau ca oamenii să revină la muzică adevărată. Care muzică? Muzica pură, muzica vibrantă, muzica primordială, muzica născută din voci şi instrumente. Ascultaţi-i oleacă pe băieţii ăştia, ceva mai bătrâni decât piramidele, cum zic ei de durere pe piesa asta, veche de 35 de ani.

Frumos…

***

Trăim într-o societate în care atenţia omului se divizează inevitabil şi adesea ireversibil între canalele de comunicare năucitor de agresive. Individul, bombardat cu informaţie fără substanţă din toate direcţiile, se supune inconştient, asimilând  ca un burete deşeuri de cultură. E o lume mult prea deconcentrată pentru a putea percepe muzica la rang de artă. Muzica a devenit un sport haotic în care basul cel mai puternic şi fesele cele mai agitate câştigă publicul.

E anapoda, e trist, e timpul să ne întoarcem. Ce-ar fi să ne amintim cu toţii de Rod Stewart?

***

Vreau ca oamenii să redescopere muzica secolului XX, cea adevărată, care îţi pune un nod în gât şi un gol în stomac cu acordurile ei. Vorbesc despre muzica hipnotizantă, pe care o asculţi cu ochii închişi şi o redescoperi de fiecare data ca pe o amintire dulce, că dintr-un vis ciudat, din care nu vrei să te trezeşti vreodată. Închideţi ochii şi ascultaţi-i pe The Doors.

Magie…

Într-o lume în care oameni inteligenţi asociază noţiunea de artă cu Inna, datorită unui succes explicabil la nefericiţii copii ai întunericului asurzitor din cluburi, eu îmi trag căştile pe urechi şi mă pierd pe cărările muzicii. Poate ne vedem pe-acolo…

Articole similare:

1. Scurt, problematic, de noapte
2. Culmea viralului
3. Noroi

2010 a fost un an greu, dar parcă a fost bun pe alocuri. Nu am muncit niciodată ca în anul care tocmai se termină, aşa că niciodată n-am fost mai obosit ca în acest interminabil decembrie. Mi-am dat seama că mă simt bine când muncesc şi că e ciudat să n-am nimic de făcut.

În noul an nu vreau să mă schimb în niciun fel, că tare m-am obişnuit cu mine. Intru în 2011 dorindu-mi să fiu un profesionist mai bun şi mult mai organizat, adică să continui ce am început anul ăsta. Vreau să inventez timp, să-l sincronizez cu nişte linişte şi să-l devorez cu teancul ameninţător de cărţi care mi s-au adunat în bibliotecă(musai Ulise, a lui James Joyce). Nu-mi propun nimic măreţ legat de blog, doar promit să nu-mi uit userul, parola şi la ce folosesc ele.

Am un plan pe care nu-l scriu încă aici, dar pe care mi-am promis să-l pun în mişcare cât sunt încă puternic. Prin primăvară sper să pot scrie câteva fraze, cu multe semne de exclamare despre asta, până atunci îmi conserv entuziasmul.

Dacă e o chestie pe care mi-o doresc de la 2011 şi nu depinde de mine, aceea e ca oamenii dragi şi apropiaţi mie, cei de care îmi pasă, să înceteze să-şi mai pună dorinţe care nu depind de ei. Asta vă doresc şi vouă. Atât.

Să fiţi sănătoşi şi isteţi, după gust! Numa’ ghini!

Nu exista articole similare.

Familia, dragostea, cariera, pasiunile,  toate sunt competiţii în care fiecare îşi caută victoriile personale. Suntem nişte gladiatori încă de la început, dar, din fericire, ne lipseşte conştiinţa rolului implicit pe care îl jucăm, altfel am fi zdrobiţi de presiune înainte să putem arăta lumii ce ştim. La asta se rezumă totul, nu-i aşa? Inconştient, omul nu-şi doreşte altceva decât să fie un învingător în ochii celorlalţi şi, tocmai pentru că lumea îi iubeşte pe învingători, frica de eşec devine obsedantă, umbrind uneori judecata.

Un exemplu sunt chiar eu şi jocul de-a educaţia superioară. Am terminat facultatea doar pentru că nu am putut suporta ideea unei înfrângeri în faţa hoardei de imbecili a politehnicii. Nimic mai mult, nu era loc de mai mult în gândirea mea oarbă, de care îmi place să cred că m-am lecuit. Cea mai raţională soluţie era să-mi repar greşeala de a alege ETTI şi să-mi iau viaţa în mâini chiar atunci, după prima sesiune, când n-aş fi pierdut mai mult de un an din viaţă, dar frica şi ura m-au mânat încă 4 ani lungi şi urâţi. Cu atât mai mult m-am temut de înfrângere, cu cât greşeala îmi aparţinea doar mie, neputându-mi permite luxul de a arunca vină pe fatalitate.

Eşecul face parte din orice joc. Pierzi, te retragi să cugeţi şi să înveţi din greşeli şi mergi mai departe, ar putea fi simplu. Dar puţini pot suporta ideea de înfrângere, cei mai mulţi vor căuta vinovaţi în altă parte. Aşa încep persecuţiile imaginare, iar omul începe să îngroape adânc în suflet propriile greşeli, sub dulcea amăgire a nevinovăţiei. Şi nopţile trec mai uşor…

Noi, românii, avem prostul obicei de a dormi bine, pentru că niciodată nu suntem vinovaţi de nimic. Adevăraţii responsabili de nenorocirile zilelor noastre sunt cotropitorii de demult, comunismul, conspiraţia bogaţilor lumii sau, cel mai adesea, veşnicul şi teribilul ghinion care s-a abătut asupra noastră. Ne minţim prea mult, de prea mult timp.

Eşecul aparţine individului viu şi actual sau grupului din care face el parte, nu e al strămoşilor, nu e al zonei în care s-a născut, nu e al rasei sau al familiei. Suntem prea obişnuiţi să piedem în jocurile vieţii moderne, încât închidem din reflex ochii la propriile greşeli şi căutăm mereu vinovaţi în exterior. Fuga de răspundere e sport naţional. Fiecare dintre noi trebuie să înceapă să-şi asume greşelile şi, mai important, să inveţe din ele.

Mersul înainte e mai uşor cu ochii deschişi.

Articole similare:

1. Ziua Internationala a Luptei Antidrog, in Romania?

Doar doi bărbaţi discută înflăcăraţi despre altceva, ignorând hipnotica adiere de toamnă. Amândoi sunt trecuţi de prima tinereţe, atât de clişeu, cât şi de vârstă şi aduc mult cu Stan şi Bran. Simpaticile siluete ale comicilor în alb şi negru traversează peronul galben-cenuşiu gesticulând că doi oameni de a căror gândire depinde soarta omenirii.

B: Mă, tu vezi ce se întâmplă aici? Nu se poate! E de-a dreptu’ tragic!

S: Oare aşa o fi? Chiar să ne-o ia şi p-asta?

B: Păi nu vezi? Ştii ce? Hai să vedem! Să ne interesăm! Poate e doar ceva de moment, o treabă din asta… cum să zic eu… nefericită…

Stan şi Bran traversează agale calea ferată şi se opresc la vechea şi credincioasa cârciumă În Grădină lui Ion, care, spre surprinderea tuturor… e închisă. Mai mult, pare să nu mai fie acelaşi lăcaş de şpriţ cultural de altă dată… O stivă dezordonată de scânduri şi cele câteva geamuri care lipsesc trădează un abandon al căldurii de odinioară, pe care nici cel mai cinic prieten al lui Dionis nu ar putea să-l trateze fără emoţie şi lacrimi în glas.

Bunii amici ai zeului responsabil cu bucuria vieţii revin resemnaţi la linia trenului spre departe. În întâmpinare le iese o femeie fluturând o pungă de seminţe. Pe chipul ei se citeşte o victorie asupra sorţii potrivnice.

B: Uraaaa! Avem seminţe. E bun, că drumu-i lung. Ai văzut, mai mamă, ce ne fac ăştia? Nişte criminali îţi spun! Criminali!

M: Ce-aţi păţit? Ce ţi-a făcut şi cine?

B: Ne mai închid o crâşmă. O închid şi pe asta. NU mie mi-o iau! NU! Poporului ăsta amarât… Ce e naţiunea română fără cârciumă? Unde ajungem în felul asta? Suntem terminaţi… ESTE INADMISIBIIIIIL!

Pe fundal pare că s-ar auzi Marşul Funebru al lui Chopin cu ale sale sfâşietoare unduiri de tristeţe. Nu ai cum să nu fii trist la auzul crudei sentinţe a unui întreg popor.

B: Unde îmi mai iau eu rachiul de dimineaţă? De unde mai trag PUTEREA în fiecare zi? Ce-o să fac? Vin cu băutura de-acasă sau cum? Să vin cu sticla la mine?

S: O să venim la nevoie… O să venim şi cu băutură de acasă! Dacă e nevoie, ne învăţam şi cu asta. Venim cu sticla de acasă…

B: Să fii sigur c-o să venim. E bine să fii pregătit! Uite! Eu sunt deja! Faţa i se luminează şi scoate din buzunarul interior al hainei de piele o nebănuită sticlă de vodkă. Vă servesc? Sănătate curată, vă spun!

Toţi trei încep să râdă, dar e un râs amar, un râs care prevede dimineţi mai uscate…

Nu exista articole similare.