Cum au dispărut norii negri şi unde a fugit vântul nu ştiu, dar cerul curat şi adierea racoroasă de seară de vară au fost perfecte pentru ce a urmat. La 8 fix au apărut pe scenă legendarii Scorpions, trupa care după 40 de ani de muzică îşi ia adio de la public într-un ultim turneu mondial. Am fost norocoşi să-i avem pentru două ore şi în Bucureşti.

Scorpions nu e o trupă care să te dea pe spate cu un show incredibil, nu poţi să-i pui alături de AC-DC, Rammstein sau Metallica, dar poţi să-i pui exact pe suflet. La fel ca cerul senin şi vântul răcoros a fost şi ultimul concert Scorpions în România, a curs lin şi ne-a încântat pe toţi, indiferent de vârstă. Baladele s-au cântat într-un cor de 20.000 de oameni, aplauzele n-au fost deloc gratuite, iar Send Me An Angel şi The Best Is Yet To Come le-am fredonat cu ochii închişi. Nu am fost singurul care am simţit aşa concertul.

Poţi înţelege muzica Scorpions privindu-i publicul. De la puşti de 10 ani aduşi acolo de părinţi conştienţi că muzica de masă din zilele noastre le poate tâmpi definitiv copii, la pensionari albi care şi-au regăsit muzica generaţiei lor într-o după-amiază de joi a lui 2011, toţi au fost o singură voce. Timp de două ore muzica adevărată a răsunat într-un oraş cenuşiu şi prăfuit pe care o mare trupă a muzicii rock l-a încântat pentru ultima oară.

Am plecat cu o pagină de istorie a muzicii în buzunarul de la piept şi cu un zâmbet.

Articole similare:

1. O felie de Olimp
2. Un fel de cronică a fericirii vremelnice sub corola de minuni a muzicii – Partea a II-a
3. Show-ul suprem: Metallica

În ultimii 3 ani am publicat 600 de articole. Aş putea să şterg jumătate fără să pierd nimic. Aş putea să le şterg pe toate fără ca omenirea să aibă de suferit.

Din 2800 de comentarii s-au născut câteva discuţii frumoase. Am inspirat câţiva oameni, pe alţii i-am iritat, probabil că majoritatea celor care m-au vizitat au rămas indiferenţi. Aş fi fericit dacă aş şti că am pus pe cineva pe gânduri.

Cele 347 de tag-uri spun că am scris despre literatură, fotbal, politică, ecologie, puţină istoriesi că am îndrăznit să creez câteva povestioare. Între timp am renunţat la politică şi încerc să mă feresc de subiecte care ar răni adânc oameni apropiaţi mie. Nu reuşesc mereu.

A fost o ctitorie pe care n-o regret şi un colţ de net la  care nu vreau să renunţ. Sunt mereu surprins de câţi oameni caută cărţi şi ajung la mine, la fel cum sunt impresionat de fidelitatea câtorva oameni excesiv de răbdători cu un obosit ca mine.

Deci… ne mai citim.

Articole similare:

1. Web-Club + Vlad Bogos = ceva (nu vreau sa zic FAIL)
2. Politica 2.0.08 pre-lansata pe apa blogosferei
3. Doi ani mai tarziu…

Adevăratul careu de aşi

Nu-mi venea să cred că văd Metallica a două oară live! Minutele lungi dinaintea celor două ore de magie le petrec meditând în mijlocul unui ocean viu care tremură în anticipaţia unei furtuni. Ce înseamnă Metallica?  E trupa care rulează pe fundalul gândurilor mele de ani buni, muzica furiei şi a fericirii, acordurile care alintă şi biciuiesc, explozia de sunet care gâdilă timpanul. Metallica e muzica însăşi.

Hipnoticul James, magicianul Kirk, nebunul Robert şi neobositul Lars urcă pe scenă şi mulţimea înnebuneşte. Metallica! În sfârşit Metallica! Din nou Metallica! Iar şi iar Metallica! Adevăratul careu de aşi ai rock-ului a sosit şi muzica se scurge în valuri peste o mulţime frenetică. Învolburatele Creeping Death, Fuel şi Sad but True incendiază oceanul viu din faţă scenei, baladele Fade to Black, Sanitarium şi One fac valurile să vibreze. Master of Puppets e parcă mai bun ca oricând, All Nightmare Long şi Cyanide de pe Death Magnetic sunt demenţiale live, For Whom The Bell Tolls îmi ridică tensiunea până la o sublima senzaţie de rătăcire.

La Nothing Else Matters suntem 50.000 de solişti, iar eu închid ochii şi sunt pe insula mea. Niciun sunet din lume nu mă poate răpi de acolo…

Muzica spectacol. Show-ul suprem. Rammstein

Încă hipnotizat de Metallica am revenit la locul faptei pentru ultima zi de festival. Şi ce zi avea să fie! Am început cu americanii Stone Sour care au fost faini şi am continuat cu nişte mici româneşti şi bere irlandeză, în timp ce Alice In Chains au avut ghinionul să preceadă un show pe care-l aşteptam de câţiva ani. Urma ultimul concert de la Sonisphere Bucureşti.

Scena stă acoperită de mai bine de o oră, în lateral se odihneşte un tun. Oare ce ni se pregăteşte? Nu mai cade o dată cortina asta? A căzut! În spatele ei un gigantic steag al Germaniei şi mulţimea înnebuneşte din nou! Pentru o secundă îmi trece prin minte ironia transformării simbolistice a steagul nemţesc: în 70 de ani a trecut de la “moarte” la “respect”… Dar nu am timp prea mult de gândire pentru că piromanii Rammstein incendiază instant seara racoroasă care s-a lăsat peste Romexpo. Scena arde din toate direcţiile, transformându-se constant, ca un uriaş laborator al nebunului Till Lindeman, piroman, savant şi show-man prin excelenţă.

Tanz-metalul german electrizează publicul, nimeni nu poate rămâne indiferent în marea de foc şi lumini scăldată în muzică. Rammstein face mai mult decât să cânte, Rammstein încântă toate simţurile. Ochii uită să clipească, plămânii se încing de aer fierbinte, trupurile vibrează la unison. Întregul delir culminează cu Du Hast, dar chiar când credeam că nebunii nemţi ne-au arătat tot, Flake, maratonistul de la butoane urcă într-o barcă de cauciuc şi se plimbă peste public, purtat de mii de braţe într-un ritm psihedelic. Genial prin simplitate.

De la artificii şi trombe de foc la un tun cu spumă şi o barcă de cauciuc, Rammstein le-a făcut pe toate. EPIC! Şi atât.

Ieşind de la Romexpo duminică seara am privit îndelung în jur. N-am văzut nicio faţă încruntată, mii de zâmbete largi înfloriseră pe figurile din jur. Eu încă nu reuşesc să-l dau jos pe al meu.

Articole similare:

1. Show-ul suprem: Metallica
2. Trei prosti de la Rasarit
3. O felie de Olimp

Dimineaţa aveau să-i urmeze peste 160.000 de soldaţi în cea mai mare invazie din istoria lumii - Debarcarea din Normandia. Mulţi dintre ei au văzut în acea zi pentru prima şi ultima oară bătrânul continent, semnând cu sângele lor actul de naştere al noii Europe. Lumea noastră nu ar fi fost astăzi aceeaşi fără sacrificiul de pe plajele franceze iar ziua care însemnat începutul sfârşitului pentru Hitler s-a consumat în urmă cu exact 66 de ani.

6 Iunie 1944 e data pe care niciun european nu are voie s-o uite vreodată.

Later edit: O excelenta galerie foto dedicata D-Day pe Boston.com Big Picture

Nu exista articole similare.

Am plutit până în Piaţa Constituţiei aproape absent, entuziasmat de mirosul de rock care venea dinspre scenă. Scena… O fereastră către altă dimensiune, aşa părea imensitatea care sfida colosala Casă a Poporului, parcă mult prea mare chiar şi pentru Anselmo de la Pantera şi a sa trupă Down. Mă smulg din visare cuvintele lui Minculescu, în finalul concertului Iris: “Cine suntem noi şi cine sunt dânşii?”. Cine sunt dânşii? AC/DC! Mai e puţin…

Câteva zeci de secunde de animaţie pe un ecran uriaş, un tren gata să sară de pe şine şi… de undeva a apărut pe scenă o locomotivă şi un chitarist în sacou şi pantaloni scurţi! Poate fi doar unul, dar nu e timp de prezentări – Rock’n’Roll Train deja a aruncat în aer piaţa!

Fondatorul Malcolm Young îşi mângâie calm chitara bass poreclită Bestia, iar druidul Cliff Williams pare un bătrân venit să preadea o lecţie de rock de la pupitrul legendelor vii. Impasibilul Phill Rudd loveşte tobele cu o dragoste de muzică întipărită pe chip şi fumează la fel de atent ca în tinereţe, fără mâini. Solistul Brian Johnson şi-a dedicat jumătate din viaţă acestei trupe şi la cei 63 de ani ai săi cântă aproape 2 ore, aleargă către public încercând să-l cuprindă pe tot cu imensa lui energie şi se agăţă sprinten de clopotul de biserică adus pentru Hells Bells. Exclamă “Bucharest, you’ve got some rock’n’roll in ya!”. El ar fi vedeta serii fără îndoială… dacă n-ar fi Angus.

Angus Young! Priviţi-l într-o fotografie de Cristian Şuţu:

La cei 55 de ani ai săi e “mezinul” trupei şi stăpânul publicului. Timp de 2 ore el e Zeus şi scena e Olimpul său. Chitara trece pe rând de la clasicul Back In Black la obsedantul Dirty Deeds Done Dirt Cheap şi apoi la explozia Thunderstruck. Vine şi freneticul The Jack şi nebunul Angus se leapădă de formalităţi şi trece la rock doar în pantaloni scurţi. Piesele curg în şuvoaie de energie pură de pe o scenă cu media de vârstă aproape de 60 de ani – Hells Bells, War Machine, You Shook Me All Night Long, TNT le ies magistral unor profesionişti desăvârşiţi. Un solo incredibil mai târziu publicul e uluit de ce poate uriaşul Angus Young. Eu sunt de-a dreptul înmărmurit şi orice aş scrie aici nu s-ar putea compara cu isprava scoţianului. N-aş fi crezut dacă nu trăiam muzica lui împreună cu ceilalţi 60.000 de oameni, cu toţii  martori la un recital excepţional, al unei trupe incredibile – AC/DC.

Pe onoarea mea de “satanist” că a fost cea mai făină muzică pe care am văzut-o vreodată!

Articole similare:

1. De ce merg la concertul Metallica

Liverpool! Ce vis frumos trăim cu toţii! Parcă plutesc până în faţa filtrelor de jandarmi, trec de poarta electronică şi urc aproape în fugă treptele până când verdele gazonului mă loveşte în faţă. Mă simt proaspăt şi odihnit, ca trezit din somn într-o răcoare plăcută şi revigorantă. O echipă în alb se încălzeşte la o poartă. E Unirea Urziceni,  Cenuşăreasa Europei, campioana fără suporteri, născută în praful câmpiei, care vine în faţa a 20.000 de oameni cărora le e indiferentă după un meci de vis pe Anfield. Românii se agită pe teren dar privirile din jur îmi spun că toată lumea aşteaptă pe altcineva.

Din tunel apare deodată legenda – FC Liverpool! În frunte sprintează în aplauzele publicului căpitanul Steven Gerrard,  cel pe care îl aşteptam cu toţii. Ochii lacomi îl caută pe “El Nino” Torres, apoi pe Kuyt, pe Mascherano şi pe Carragher. Nimeni nu pare să-l fi observat pe campionul european Pepe Reina încălzindu-se de zor în noroiul gros de sub tabela. Toate blitz-urile din tribună se declanşează către cei care zguduie plasa şi parcă nici nu ştim cum trec minutele până la fluierul de start.

Începe! Albii păşesc încrezători într-un joc în care nu au ce pierde, roşii dau impresia că au venit la rudele sărace de la ţară să le salute şi să plece înapoi cu orgoliul nestropit cu noroi. Gerrard e stăpân pe gazon, pe la el trec toate mingile, el e acolo unde se joacă fiecare fază, fără să forţeze, fără să poată fi atins, arată tuturor cam cât fotbal ştie. Îl ştie cam pe tot. Sprinterul Babel e păzit de harnicul pălmaş Maftei şi n-ai cum să nu remarci diferenţa enormă dintre culturile fotbalisice ale celor doi. La fel, nu poţi să ratezi duelurile dintre căpitanul Argentinei, Mascherano şi fosta rezervă de la Farul, Iulian Apostol sau dintre Lucas Leiva, brazilianul care se pregăteşte de mondial, şi micuţul entuziast Răzvan Pădureţu, care se pregăteşte de noroaiele Ligii I. Diferenţa e enormă.

În ciuda prăpastiei de valoare individuală, fundaşul de culoare din Guineea-Bissau, Bruno Fernandes îl execută pe Reina şi Unirea Urziceni conduce pe Liverpool cu 1-0! După imensul val de bucurie de pe întregul stadion, vacarmul amuţeşte subit. Toţi fac poze tabelei. Au fost 10 minute de speranţă într-o minune imposibilă. Mulţi ştiau asta, dar visele se trăiesc rar, aşa că momentul nu era al raţiunii. După bomba lui Mascherano golurile lui Babel şi Gerrard au venit natural: toate 3 pe greşeli de apărare ale unei echipe care a alergat şi aseară până la epuizare. Unirea Urziceni şi-a câştigat respectul tuturor anul trecut când a câştigat un campionat murdar şi prost, dar marea lor performanţă nu e că au jucat în Champions League, ci că au ieşit de acolo cu fruntea sus. Au câştigat şi au păstrat respectul nostru.

Spre final, când toată lumea se bucura de fotbal fără grija rezultatului, a început şi imnul pe care toţi îl aşteptam încă de la tragerea la sorţi din Decembrie – You’ll never walk alone! Englezii cântă, românii aplaudă. Afacerea numită fotbal nu poate pătrunde în cântecul care răsună pe Ghencea. Momente mai frumoase în sport nu prea există.

Înviorat de corul englezesc, nu pot să nu zâmbesc când îmi ajunge la ureche replica unui bătrân microbist: “Sa vă văd eu cum vă mai vine să cântaţi când luaţi şi voi 8 milioane pe lună, englezoii dreacu!”. Nu-şi poate stăpâni năduful pe viaţa grea, dar aplaudă şi râde cu toată gura. Ceva îmi spune că el aştepta You’ll never walk alone de mai multă vreme.

S-a terminat, cobor treptele umede ale tribunei şi mă amestec în mulţimea care înfruntă bulevardul desfundat. Ciudat, nu-mi pasă de mizerie, în suflet am doar aplauze.

Nu exista articole similare.

Ma incrunt citind unele articole si zambesc amintindu-mi de altele. Printre metafore bombastice, constatari seci si replici taioase rasar propriile mele trairi din momentele cand textele se nasteau. Uneori zaresc si urme de evolutie si imi dau seama ca privesc intr-o oglinda. Aceste pagini ma reprezinta, cuvintele imi picteaza cel mai bun portret, singurul care ma surprinde dincolo de aparenta mea aroganta. Cu bune si cu rele, azi se implinesc 2 ani de cand am inceput sa-mi public ideile online, 2 ani de cand exista VladBogos.ro.

Sunt foarte multumit ca am reusit sa comunicam peste nivelul flecarelii de tramvai prin aceasta interfata, care as vrea sa fie cat mai umana cu putinta. Ma bucur ca ma insotiti in ratacirile mele prin societate, literatura, filosofie si politica si ca imi amintiti mereu ca nu sunt singur. Va rog sa va varsati amarul sau sa lasati un dram de entuziasm aici si in continuare.

Sunt si lucruri care pot fi imbunatatite, dar toate tin doar de mine. Vreau sa scriu mai mult, vreau sa nu mai las ideile sa se piarda in vartejul zilnic de nimicuri, vreau sa pot citi si impartasi mai mult, vreau sa fac acest blog cat mai primitor si vreau sa compun texte mai bune. Voi ma puteti ajuta prin feedback constructiv, argumentat si realist.

In loc de urari as vrea altceva azi. Spuneti-mi in comentarii ce va place pe VladBogos.ro si ce nu, despre ce va asteptati sa cititi aici, ce credeti ca lipseste ideatic sau tehnic de pe acest blog. Sunt curios sa aflu si articolele care au rezonat cu gandurile voastre si ce v-a facut sa inchideti pagina inainte de final. Vreau sa-mi spuneti in cateva cuvinte cum vedeti voi acest blog si implicit pe omul din spatele lui.

Va multumesc si va astept.

Articole similare:

1. Un an mai tarziu…
2. Blog & Roll 2. 2 si ceva. Fix!

Lasand gluma la o parte, am doua vorbe de zis/scris despre Bookfest 2009. Vineri seara, in pavililioanele 13-17 de la RomExpo era mult mai putina lume decat la ultima mea experienta cu un targ de carte, mult mai mult aer conditionat si o inventie mai spectaculoasa decat roata si decat apa calda – harta. Da, la Bookfest 2009, organizatorii au reusit sa faca o harta cu standurile diverselor edituri si sa o distribuie la intrare. De ce e buna o harta? Pentru ca 2 corporatisti snobi, in speta Gogu si Cronicarul, s-au invartit ca gastele prin targ si erau gata sa plece fara sa gaseasca marele stand Polirom. De asta e buna o harta.

Partea interesanta din ingramadeala asta de cuvinte, e experimentul Cronicarului. Omul a venit pregatit cu o lista de carti cu preturile corespunzatoare de pe site-urile editurilor si a comparat documentul cu situatia de pe rafturi. Cititi povestea aici, pe larg, eu va spun doar concluzia. In proportie de 90% preturile de la targ erau mai mari decat cele de pe net si majoritatea erau mascate in spatele unor presupuse reduceri de tip “Taiem un pret aiurea de pe eticheta si punem unul mai mic, nimeni n-o sa-si dea seama”. Care e ideea unui targ de carte, in care sa atragi cititorii catre oferta editurii tale cu preturi mai mari decat cele din librarii sau de la marile hyper-marketuri?

Eu am venit fara lista de cumparaturi si am plecat multumit de acolo, cu 3 carti strasnice in traista si pofta de citit, ceea ce va urez si voua. Apropo, Bookfest, mai e deschis si duminica, de la 10 la 18.

*Cu ocazia asta, am realizat un scor de 4 la blogger-spotting.

Articole similare:

1. CERF 2009 – etapa pe bloguri
2. Gaudeamus – rezumat la spartul targului

Aseara, la Colocvio(cum iesi de la metrou Aurel Vlaicu mergi in stanga, nu invers ca dai de un camp de toata strasnicia) s-a discutat despre puterea social media, cu focus  pe cazul campaniei de vaccinare anti-cancer cervical(citit la Vlad Petreanu povestea originala). Manafu si Ionut Oprea i-au invitat pe Vlad Petreanu, Bobby Voicu, Victor Kapra si pe 2 tipi de la companii farmaceutice, care s-au luat la tranta cu publicul neierator care este bloggerimea. Cu ocazia participarii mele active la amintita discutie, am compus discursul de mai jos, ca o sinteza a celor auzite si cugetate de suprasemnatul.

Despre social media si hibele sistemului informatiei libere pe Internet, scurt discurs bloggeristic responsabil:

Dragi cititori si pretini, ne-am adunat astazi din toate IP-urile tarii pentru a lamuri la ce e bun Internetele asta care rezida in calculatoarele noastre ca un stapan al intelepciunii lumii. Forbes.com spune ca in iulie 2008, atot-stiutorul Google(vreti link?) a inregistrat 235 de milioane de cautari PE ZI. Muritorii de rand au avut 235 de milioane de intrebari la care si-au dorit un raspuns rapid, o referinta pe Internet sau o suita de rezultate pe care sa le poata compara in cautarea unei concluzii documentate.

Nu e nimic mai minunat decat informatia libera, dar care e riscul pe care si-l asuma Gigel-utilizatorul cand e prea obosit sau incapabil sa judece si culege informatia de pe forumuri, bloguri, site-uri organizatiilor de trogloditi(numesc aici fanaticii religiosi si bolnavii de hemoroizi salvatori ai planetei) sau chiar din site-urile mediei traditionale? Cand vine vorba de adevaruri medicale, de exemplu, puterea Internetului e zero. Daca Wikipedia mai greseste, de la Libertatea sau Can-Can ce asteptari poti avea?

Puterea social media e de a atrage atentia publicului catre un subiect de interes si eventual de a lumina fete mai putin vizibile in media traditionala ale povestii. Forumurile sunt bune doar pentru intrebari de IT, nimic mai mult, iar asta se intampla din cauza populatiei de trolli care anima discutiile semidocte despre orice. Problema e ca rezultatele in cautari sunt infestate cu forumuri, iar Gigel poate fi infestat cu deseuri de informatie. Pericol, Gigele!

Blogurile sunt pasul urmator in evolutia contentului pe Internet, dar anonimatul si auto-investita putere a cuvantului scris fac informatia de pe bloguri sa fie deseori indoielnica. Gigel zice: Dom’le scrie pe net, deci exista! Aici intervine responsabilitatea celui care scrie. Eu, Vlad Bogos(punct ro) ma reprezint pe mine pe Internet si asta ma face responsabil de ce scriu. Proiectia mea in eter e blogul, deci prostiile scrise aici sunt prostii urlate pe strada in gura mare, e acelasi lucru. Postez informatii pe care le verific(mai si gresesc, dar repar la prima reclamatie fondata), dar vasta majoritate a articolelor sunt opiniile mele(pe care evident ca eu le sustin cu tarie, dar care nu reprezinta un adevar universal). Sunt marcate ca atare, insa cititorul ocazional nu parcurge intregul text si nu are mereu curiozitatea de a citi si articole relationate sau sa verifice in alte surse.  vorba de cine esti tu, ca formator de opinie.

Un troll va ramane troll, indiferent ca infiereaza un vaccin anti-cancer sau daca scrie ce a mancat bun la Mac. Ideea de final e ca nu poti cere ratiune de la oricine, dar nu ai voie sa nu rationezi cand scrii pe Internet, pentru ca Gigel e grabit si avid de informatie.

Sfarsit fara aplauze, caci m-am cam lungit.

Un discurs mai bun decat al meu, pe acelasi subiect scrie si pururi tanarul Chinez.

Articole similare:

1. Reinventing Online Media

… si eternitatea a ramas fara cuvinte.

Nu exista articole similare.